Răcelile din copilărie
Îmi amintesc că am răcit de mică, eram mai mereu pe la doctor. Mă împrietenisem cu echipa ORL a policlinicii de cartier pentru că mă îmbolnăveam de două ori pe sezon. Treceam pragul unității sanitare de vreo opt ori pe an, fiindcă fiecare răceală necesita consultație și control după o săptămână. Uneori lucrurile nu mergeau bine, era nevoie de schimbarea tratamentului (de regulă implica injecții) și de drumuri suplimentare.
Doctorii ziceau Își formează sistemul imunitar, iar atunci când va crește lucruile se vor schimba, iar mama îi asculta, plină de speranță.
De multe ori răcelile se suprapuneau cu vacanțele de iarnă sau de Paște, pe care le petreceam la bunici. Îmi amintesc multe nopți nedormite din cauza nasului înfundat sau a tusei seci. Mamaie, nu știa cum să îmi mai aline suferința pentru că siropul de pătlagină și pacetamolul pe care le mi lăsa mama nu își făceau simțit efectul. Mamaie îmi pregătea lapte cald cu gălbenuș ca îmi liniștească tusea. Spre dimineață adormeam rezemată între perne. Pe urmă făcea decoct din frunze de ceapă, ceai de coji de nucă sau sirop de ridiche neagră, iar eu mă strâmbam când le vedeam. Starea de rău era atât de intensă încât mă forțam să iau toate chestiile alea care miroseau grețos și mă țineam de nas ca să le înghit.
Când răceam acasă, mama folosea pliculețe de ceai de la farmacie. De regulă ceaiul ei avea o aromă mai plăcută și îl înghițeam cu plăcere. Mama se îngrijora din cauza efectului antibioticelor pe care doctorii le prescriau cu generozitate și încerca, la rândul ei, să mă ajute cu leacuri băbești. Îmi făcea frecție cu carmol sau cu spirt medicinal, mă punea să fac infuzii cu ceai fierbinte de mușețel și îmi acoperea capul cu un prosop. Doamne, cum ardea aerul! Scoteam nasul de sub prosop ca să nu mă opăresc, dar mama era vigilentă, mă acoperea repede că să își facă efectul. După 5 minute de tortură ieșeam din bucătărie cu fața rumenă și cu nasul desfundat. Dar nu trecea nici jumătate de oră și mucozitățile revendicau teritoriile pierdute sub arșița nemiloasă a inhalațiilor. Începeam să fonfăi, să mă plâng de dureri de sinusuri și ajungeam la picăturile de nas: Rinofug și Bixtonim, că alte opțiuni la vremea a ceea nu existau. Când am mai crescut, mama îmi pregătea o soluție de apă cu sare să fac gargară. Seara, ca să îmi liniștească tusea îmi punea pe piept săculeți cu sare încălzită în cuptorul aragazului, sau comprese calde stropite cu spirt. Nu știu dacă ajutau în mod real sau era doar efectul placebo, mi se părea că respir mai bine și, într-un final, adormeam.
Părerile medicilor erau împărțite: unii susțineau că trebuie să scot amigdalele că se inflamează foarte ușor și din aceasta cauză mă îmbolnăvesc atât de des, ceilalți medici susțineau că că amigdalele sunt o poartă care filtrează microbii, că altfel ar pătrunde și ar inflama alte organe. În urma unei receli prelungite din ultimul an de facultate (care a cedat după multe rețete și trei rânduri de antibiotic, unul mai puternic decât celălalt), mai mulți specialiști au susținut că trebuie să scot amigdalele. La cât de mult suferisem, nu e de mirare că am acceptat imediat acel sfat.
Anii au trecut, dar statistica răcelilor nu a suferit modificări spectaculoase. Deși am învățat să mă protejez de răceli, virușii m-au dibuit în fiecare anotimp, am contactat majoritatea virozelor de sezon. Și alți prieteni se mai îmbolnăveau în jurul meu, dar nimeni nu o făcea cu atâta rigurozitate.