Recenzie “Viața care ne trăiește” de Anatol Basarab

În viața fiecăruia există un moment de răscruce, apare cineva sau ceva care îi schimbă direcția… Un astfel de moment a fost pentru mine întâlnirea cu Viața care ne trăiește, în anul 2017.

Aflasem de la televizor despre Anatol Basarab că este numerolog, ascultasem cu interes vreo două interviuri, dar recunosc că la momentul acela nu cunoșteam prea multe despre el. Coincidență sau nu, o prietenă aducea vorba cu diverse ocazii despre învățăturile din “Viața”, așa că, la un moment dat, am cerut-o cu împrumut. Cartea cuprinde foarte multe aspecte, iar la final am concluzionat că unele merită a fi citite de mai multe ori pentru a fi asimilate, așa că acum am în bibliotecă propriul volum.

E o carte scrisă într-o manieră diferită, dar care pe mine m-a atras. De ce? Pentru că m-am simțit într-un dialog permanent cu autorul, iar în argumentarea unei idei acesta spune o poveste sau aduce exemple concrete, unele chiar din viața proprie.

Citind această carte, am conștientizat unele concepte care se aflau în mine, dar pe care nu știam să le exprim în cuvinte. Totodată, am aflat despre rezultatele unor studii psihologice dar și alte idei, pe care nu le întâlnisem anterior, precum “rezonanța spațiului”, „mecanismul metabolismului informațional”, „autorealizarea de sine”, „spațiul conștiinței” etc.

Anatol Basarab ne vorbește despre lume, om, iubire, emoții, educație, spiritualitate, purtându-ne prin istoria lumii, de la răsăritul civilizației până în zilele noastre, la realitatea pe care o cunoaștem.

Ce scoate în evidență? Faptul că nu suntem conștienți de apartenența noastră la un Univers complex, că ne raportăm la categorii, grupuri, bisericuțe, în fapt fragmentări și fărâmițări, pentru a ne ușura percepția asupra Infinitului.

“Marea realizare este considerată, în diferitele tradiții spirituale, capacitatea de a te conștientiza pe tine însuți și a trăi deplin sentimentul lăuntric de apartenență la Marele Infinit”, spune autorul.

Pentru a ne lămuri, Anatol Basarab ne vorbește despre lumile social-psihologice și ne prezintă în antiteză lumea NOI – EI: “Uuuunde Trăăăăiiim? Într-un mic grup, gașca de Noi, dar în jurul nostru sunt numai Ei. A câta parte din omenire suntem Noi? Pretutindeni sunt numai Ei…. Cu cât NOI sunt mai puțini, cu atât Eul (Egoul) este mai mare… Oriunde, cei din clasa Noi sunt mai deștepți, de-ai noștri, iar cei din clasa Ei sunt mai proști, fraieri, țărani sau mafioți.” De asemenea, precizează că fiecare dintre noi poate aparține simultan mai multor lumi: lumea părinților, lumea șoferilor, lumea bucătarilor, lumea microbiștilor etc.

Ce am mai aflat? Faptul că în mare parte trăim ca niște roboței, că spontaneitatea se pierde în primii ani de viață. Anatol Basarab menționează cercetări care au arătat că procentul nevrotizării în Anglia, SUA, Canada și la noi este aproximativ același, în ciuda diferențelor economice ale modului de viață, explicația acestui rezultat regăsindu-se în gradul de frustrare din sfera emoțional-sensibilă.

„Cu cât nivelul de spontaneitate al omului este mai mic, cu atât mai scăzut este și gradul de autoapreciere, de respect de sine, de dragoste față de alții și față de viață, în general. Un om lipsit de spontaneitate va urî pe toți cei care sunt spontani, pentru că sunt imprevizibili, greu de controlat, va urî și viața, pentru că și aceasta este la fel”, explică autorul.

În prezentarea sensului vieții, Anatol Basarab pornește de la diferite accepțiuni ale noțiunii de CORP, arătând că poate fi material, dar și cuantic, corp eteric, astral, corp mental, cauzal, ecobioenergetic, corpul în ultimă instanță fiind un mijloc de limitare al individului. Corpurile ne sunt date, însă noi putem avea parte de trei nașteri – prima cea biologică, a doua – socială, a treia spirituală. Dacă nu ne asumăm rolul de gospodar peste propriul corp, atunci acesta va ajunge la discreția sociumului, care are propriile interese, ca noi să muncim liniștiți o viață întreagă, să plătim taxe și de preferat, să ne stingem imediat după pensionare.

Încă din cele mai vechi timpuri, civilizația umană a fost deturnată de la linia corectă de evoluție ca urmare a unor interese personale sau de grup, iar efectele acelei manipulări se resimt astăzi pe întrega planetă: “Noi toți am manifestat o violență brutală, atât asupra lumii, cât și asupra noastră, deoarece am înțeles foarte prost interacțiunea dintre spirit și trup.”

Deși adesea ne sunt prezentate separat, știința și credința se completează reciproc. În plus, cunoașterea informațiilor despre materie și spirit nu servește la nimic dacă nu avem măsura acestora.

De asemenea, este reluată ideea relativității a lui Einstein, totul se cunoaște prin comparație: “Sus are sens numai dacă există Jos“, “Lumina este reală numai dacă există Întunericul“.

Mai departe, autorul ne arată cauza nefericirii noastre: “Iluzia culturală întreține valabilitatea iluziei conform căreia această lume este guvernată de insuficiență”, ceea ce ne plasează într-o competiție permanentă cu restul lumii pentru a fi mai puternici, mai frumoși, mai populari, mai la modă etc.

“Trebuie să alergi, să câștigi, să învingi ca să obții ceva din ceva care este insuficient” – această stare ne este este indusă pentru a crește vânzările, ajungem sclavii consumerismului, alergăm după mai mulți bani pentru a achiziționa toate produsele despre care ni s-a sugerat că sunt necesare, iar această abordare ne crește nivelul de stres. “Ca rezultat al unei vieți competiționale apar insomnia, o culoare proastă a tenului feței, pungi sub ochi, aciditate gastrică, dureri de stomac, riduri, dureri de cap, multe și deloc mărunte. Ghiciți ce se vinde cel mai bine astăzi? Cosmeticele pentru față, preparatele medicale, și ceea ce elimină diferite dureri de spate, stomac, cap, articulații, tot ce să elimine stresul.“

“Dacă omul s-ar simți în interiorul lui ca fiind un om absolut suficient, atunci goana exterioară și permanentă după tot felul de obiecte care, aparent, îi oferă un sentiment plăcut de suficiență, pur și simplu nu ar mai exista“, argumentează autorul.

Anatol Basarab ne vorbește în repetate rânduri despre IUBIRE, pornind de la iubirea părintească, iubirea între parteneri, iubirea de oameni până la iubirea de Dumnezeu. El ne atrage atenția asupra modului în care educația eronată face ca iubirea să fie percepută ca o monedă de schimb și încetează să mai fie un sentiment sincer, devine o prefăcătorie, o fățărnicie, un instrument de manipulare, de genul „Eu am banii, tu ai anii!”.

Suntem încurajați să atingem suficiența lumii noastre interioare, să fim atenți la modul în care ne educăm copiii, la ideile pe care le transmitem acestora, astfel încât să își descopere frumusețea lumii interioare, să se dezvolte și să înțeleagă falsele presiuni impuse de societate.

Noi suntem conduși de dorințe și frici. Acestea sunt prezentate ca doi cai la o trăsură care se deplasează cu mare viteză, iar omul aflat înăuntru habar nu are unde se îndreaptă.

Realizarea omului în iubire, creativitatea, credința, familia, societatea, nu au depins niciodată de circumstanțe și factori externi, astfel că putem fi autorii scenariului propriei vieți.

Anatol Basarab reiterează ideea existenței ca un vis, că viața ne trăiește pe noi, și de aici durerea, suferința și dorința de a pleca cât mai repede din această lume. Ne încurajează să trăim conștient, să ne putem aminti ceea ce am făcut, adică ceea ce am trăit, și să încercăm să ne eliberăm. Nu este ușor, omul tinde să meargă pe calea minimei rezistențe și mai degrabă va spune “Lasă, că așa cum am trăit până acum, vom trăi și de acum încolo.“

În ultima parte a cărții, am aflat despre despre problemele comunicării cu realitatea, despre căile spirituale și diversitatea realității, despre distrugerea ecologiei omului, autorul precizând că majoritatea oamenilor trăiesc rău nu pentru că așa doresc, ci pentru că nu știu cum să facă lucrurile să meargă mai bine și nimeni nu este dornic să îi învețe.

Folosind metafora unui copac, Anatol Basarab prezintă modul în care sociumul modelează  individul după propriile nevoi. Copacul poate fi tuns, i se pot da înfățișări diverse, (cum se întâmplă cu bonsaii), dar când se taie prea mult este atinsă partea centrală, esența, iar copacul se usucă.

Fiecare dintre noi este unic, avem nevoie să ne dezvoltăm și să ne folosim calitățile proprii, nu să ne temem de ele și să le minimalizăm. Numai din belșug și abundență putem da și altora ceva, nu avem cum să ne ajutăm semenii dacă nu suntem capabili să ne ajutăm pe noi înșine.

Calea spirituală reprezintă setea neobosită de a învăța, însă, pe la vârsta de 30-35 de ani, din cauza presiunii sociale sau a programărilor, omul simte că se rupe ceva în interiorul lui, setea dispare. Ea reapare peste câțiva ani, dar puțini oameni își reiau calea spre Cunoaștere. Anatol Basarab ne sugerează să ne găsim un maestru, un profesor care să ne călăuzească pașii în această călătorie, dar să îl alegem cu băgare de seamă, să nu fie doar un impostor, care să ne amăgească doar pentru a ne lua banii.

Dumnezeu ne-a dat totul de la naștere, dar alegerile ne aparțin, trebuie să ne clarificăm caracterul aspirațiilor și al tendințelor, pentru că, conchide autorul, “Acei oameni care se descoperă pe sine, descoperă totul.“

Închei cu o frază simplă, dar care m-a pus pe gânduri – “Nu este important câte cărți ai citit, important este la câte cărți ai meditat, ai reflectat tu însuți, pentru a descoperi în tine adevărul.“