Petrecerea de Paște

Petrecerea de Paște

De regulă iei în considerare atenționările medicilor, al specialiștilor din diverse domenii sau al autorităților? Dar pe cele venite din partea prietenilor?

Ai avut de suferit vreodată când ai ignorat un avertisment? A fost un impact puternic sau unul minor? Data viitoare ai fost mai atent sau te-ai bazat pe “steaua norocoasă”?

În satul ce se întindea lângă pădurea Crasnei , Doru era printre puținii care reușiseră să termine colegiul. Urmase cursurile în Vaslui, stătuse la cămin, dar apoi s-a întors acasă. Nu singur, ci împreună cu Anda, colega din clasa alăturată. În timpul școlii, învățase de la un coleg de clasă să conducă mașina. Doru îl invidia într-un fel pentru că părinții aveau o mică afacere și și-au permis să îi cumpere o Dacie imediat ce a trecut de majorat. Nu i-a mărturisit asta niciodată și au menținut o strânsă legătură. Cu banii din primul salariu, Doru a plătit avansul pentru cursurile de șofat. Când s-a întors în sat, nu își mai încăpea în piele de mândru ce era. Anul următor a făcut nunta, a intrat în rândul lumii, apoi și-a găsit de lucru ca mecanic auto la un service din oraș. Locuiau cu părinții, dar se considerau fericiți.

În timp ce se uita la televizor, Doru a pasat legumele din farfurie, le-a amestecat cu puțin sos. Nu-i venea să-și creadă ochilor. Tocmai se anunța că, din cauza pandemiei, în biserici urmau să se țină slujbe fără enoriași. Cum adică Paște fără să mergi la slujba de Înviere, să se roage popii singuri, se mira el. Ei, dar las că vedem noi ce facem de Paștele acesta, și-a continuat el firul gândurilor, vărul Tomiță zicea că face un grătar.

De când se declanșase „nebunia” cu virusul cel nou și se dispuseseră măsuri pentru autoizolarea la domiciliu, văzuse mașina de poliție trecând zilnic prin sat. Nici la serviciu nu l-au mai chemat. Auzise că peste deal, cineva primise o amendă, dar la ei în zonă nu fuseseră probleme. Într-o zi, când se întorcea de la magazin trecuse poliția pe lângă el, dar nu s-a oprit să îl verifice. Nu se poate să murim de foame în casă sau să lăsăm câmpul nemuncit, să văd eu cine îndrăznește să mă ia la întrebări,  se dădea el cocoș în fața soției și a mamei. Anda era mai îngrijorată de fel, avusese grijă să îi completeze declarația de fiecare dată când pleca de acasă. El nu își făcea probleme în caz de control, dar lua declarația în buzunar.

În ziua de Paște, satul a răsunat de la primele ore – hore, manele, fanfară, era o zarvă generală, fiecare petrecea după bunul plac, nimeni nu dorea să fie mai prejos decât vecinii. Mai puțin bătrânii, cei care rămăseseră singuri și abia își târau zilele, ei au aprins candele și s-au minunat de generația asta care a piedut tradiția, se întrebau ce se va alege de ei. Noroc că îi lăsase auzul și totul părea zumzet, ca albinele la florile din cireș.

După prânz, Doru, Anda și fetița lor de doi ani s-au gătit de sărbătoare. Doru a scos din beci damigeana neîncepută cu 5 litri de vin roșu, damigeana pe care o zărise pe raftul de jos când coborâse acolo ultima dată.  Anda a completat declarațiile, a bifat rubrica de îngrijire a persoanelor bolnave, rugându-se la Dumnezeu să nu le verifice nimeni și au pornit în celălalt capăt al satului, la vărul Tomiță. La destinație era lume multă, venise și Nea Victor, unchiul lui Tomiță. Mai târziu li s-au alăturat doi vecini însoțiți de familiile lor. Mâncare și băutură erau din belșug, nimeni nu venise cu mâna goală. Nu se văzuseră de multă vreme, statul în casă accentuase dorința de socializare. Grătarul sfârâia, femeile nu mai pridideau să pregătească friptura, barbații supravegheau jarul, trăgeau câte o dușcă și hăhăiau sonor la bancurile fără perdea ale lui Nea Victor. Râdeau de Covid, râdeau de neveste, râdeau de policitieni, râdeau de orice.

Curtea era mare, cei doi copii de grădiniță și cei trei școlari aveau loc suficient să alerge pisoiul. Când nu a mai rezistat, acesta s-a zbârlit și a zbughit-o peste gard, așa că au urmat găinile să fie alergate. Cățelul a fost fericit să fie mângâiat, de regulă nu primea primea multă atenție. Spațiul era larg, copiii țopăiau în voie, nu le dădeau prea multe bătăi de cap adulților. Gazda se baza pe fiica lor care împlinise deja 10 ani să îi supravegheze pe ceilalți copilași, să nu se întâmple ceva rău.

Până au terminat pregătirile s-a făcut seară. Au mâncat în tihnă, apoi femeile au strâns masa, au spălat vasele și s-au retras pe la casele lor ca să culce copiii. Nea Victor avea copiii mari, căsătoriți, dar în scurt timp a plecat și soția lui, nu se simțea în largul ei între atâția bărbați. Vecinul Andrei a mai tras o fugă acasă și s-a întors cu o sticlă de țuică. Era țuică de-aia bună de o păstra bunica de leac, adică cea mai tare, care se făcea la început, pe care bunica avea obiceiul să o prepare cu plante medicinale și să o folosească pentru durerile de reumatism. O luase repede, fără știrea ei, altfel l-ar fi bodogănit zile în șir.

Bărbații au scos tablele și au început campionatul, câștigătorul rămânea la masă. Vremea se încălzise în perioada asta a anului, dar seara se răcorea, așa că s-au retras cu mese și scaune în magazia de lemne cea veche, care acum era goală, măturată și curată. Lumina era cam chioară sau ei erau chiori de somn și băutură, așa că soția lui Tomiță, Antonia, le-a adus și o veioză pe care au plasat-o pe mijlocul mesei. Le-a adus și o farfurie cu cozonac, să fie acolo în caz că îi lovea foamea, apoi s-a dus în casă să urmărească filmul la televizor.

Tomiță era în formă, avea noroc, sufla în pumn la fiecare aruncare a zarurilor și primea aproape de fiecare dată ceea ce cerea. Nea Victor se apțiguise, zicea că le măsluiește, că nu se poate să dai cu zarul la comandă.

Doru nu se pricepea la jocul de table, a rămas într-un colț, el se uita și râdea. Nu jucau pe bani, considera că se agitau inutil. Soția lui insistase să meargă acasă, că după ora 22 risca să îl amendeze poliția, dar el a râs, era Paștele, muzica răsuna peste tot. El zicea că erau și polițiștii oameni, or fi avut și ei familii, or să înțeleagă situația. A spus că rămâne până dimineață dacă e cazul, iar ea a luat copilul în brațe și a plecat odată cu celelalte femei.

Orele treceau, muzica duduia în boxe, spre miezul nopții Nea Victor a dat volumul mai încet. Andrei a sărit ca ars, era formația lui preferată, atâta bucurie avea și el, să lase dom’le lăutarii să cânte. Volumul a revenit ca la început. La melodia următoare, Andrei era cu zarurile în mână, când Nea Victor a lăsat din nou volumul mai încet. Lui Andrei i-a sărit țandăra, a înjurat de paștele măsii, cu o mișcare iute a înșfăcat cuțitul de pe masă și l-a amenințat. Ceilalți s-au precipitat, au sărit care încotro. Se cam împleticeau de la paharele pe care le goliseră fără număr, de-a lungul zilei. Tomiță a vrut să îi ia cuțitul, s-a răsucit spre dreapta, fără nicio emoție. Andrei și-a încleștat mâna pe armă, s-au îmbrâncit, apoi Tomiță s-a prăbușit la pământ. S-au auzit țipete, toți răcneau, muzica duduia în boxe, câinii lătrau, era o îmbrânceală generală. Doru s-a prefăcut că se îndreaptă spre ușă, i-a distras atenția lui Andrei, a oferit astfel răgazul necesar lui Nea Victor, ca împreună cu celălalt vecin să îl imobilizeze pe agresor.

Alarmată de câini, Antonia a intrat izbind ușa de perete, a văzut tabloul, a strigat la ei Bețivi criminali ce sunteți și s-a repezit lângă soțul ei. Doru s-a dezmeticit primul, a sunat la numărul de urgență 112. Într-un sfert de oră a ajuns prima mașină de poliție, cea care patrula în zonă. Salvarea a ajuns ceva mai greu, că venea tocmai din Vaslui. Muzica răcnea în continuare, a oprit-o echipajul de poliție după ce l-au încătușat pe Andrei, care se zbătea în continuare să fugă. Soția lui Tomiță era mânjită de sânge, în stare de șoc, apăsa pe rană cu un prosop, continua să îl strige pe nume. Doru o privea absent. Un polițist s-a dus la mașină cu Andrei, celălalt a rămas cu ei în magazie, l-a trimis pe vecinul care părea cu mintea mai limpede să aducă o găleată cu apă rece să îl răcorească pe Tomiță, dar și pe soție, să nu leșine, că se făcuse albă ca varul. Odată cu salvarea a ajuns încă o mașină de poliție. Era spre ora patru, câțiva cocoși începuseră să cânte, satul se culcase, doar familiile celor doi vecini au aflat despre toată agitația. Soția lui Andrei plângea neputincioasă lângă poartă, cealaltă vecină alerga de la mașina de poliție la magazia unde se întâmplaseră toate. A promis că are ea grijă de fetița lui Tomiță, ca Antonia să poată pleca cu soțul la spital. Fetița dormea liniștită în patul ei, avea somnul profund, nu auzise sirenele, era păcat să o trezească.

Polițiștii au analizat locul faptei,  i-au urcat și pe cei trei martori în mașini, au sigilat magazia și au plecat la secție. Pe drum, Doru se întreba dacă Tomiță va supraviețui și ce se va întâmpla cu el. Nu făcuse nimic rău, dar fusese la locul nepotrivit, la momentul nepotrivit. Era declarată „stare de urgență”, auzise că încălcarea ordonanțelor militare era gravă, nu se gândise niciodată la ce riscuri se supunea când pleca de acasă. Oamenii mureau la televizor, în filme, mai auzea de unele situații la știri, dar nu îi venea a crede că lucrurile se pornesc din senin și se întâmplă într-o clipă. Gânduri confuze îl asaltau. Nici nu știa prea bine ce s-a întâmplat. Se petrecuse atât de rapid! Realiza că riscă dosar penal. Chiar și o amendă simplă i-ar fi destabilizat echilibrul familiei, pentru că el nu mai muncea de o lună și trăiau toți din pensia mamei. Oare dacă va avea cazier își va pierde locul de muncă? Se gândea ce exemplu oferă copilului, cum îl va judeca fetița. Se întreba cum va afla familia, ce va zice soția, Doamne ferește să nu i se facă rău mamei

În mașină era liniște, fiecare rumega propriile gânduri, se auzea doar zgomotul roților pe asfalt și câte un scârțâit când treceau peste denivelări. Probabil că cedează amortizoarele, își zicea Doru în sinea lui.

***

Doru era la început de drum în viață, nu împlinise nici măcar 25 de ani, avea o casă, o familie, un loc de muncă, din punctul lui de vedere era un om realizat. Făcuse mai mult decât părinții și colegii lui și îi încolțise un sentiment de superioritate, credea că poate fi deasupra regulilor. Ignoranța l-a pus în fața unei situații complicate, risca să piardă libertatea, banii, familia. Deși nu făcuse vreo faptă rea, ar fi putut să își piardă viața în incidentul cu Andrei și acum ajunsese la mâna justiției. Fetița risca să crească fără tată, pe termen lung evenimentele ar fi putut să aibă repercursiuni grave asupra psihicului și personalității ei. De asemeneea, veștile ar fi putut fi fatale propriei mame.

La rândul lui, Andrei urma să zacă mulți ani în închisoare, poate pentru toată viața, și asta fără un motiv serios. Pur și simplu nu învățase să își controleze furia și nici să țină sub control consumul de alcool, iar aceste aspecte i-au dat peste cap toată viața. Era posibil ca bunul său prieten să moară, el să își piardă libertatea, iar familia lui să rămână incompletă. În ceea ce-l privește pe Tomiță, acesta era pe punctul de a-și pierde viața, nu se știa ce urma să se aleagă de familia lui, cum va depăși această traumă.

Poate că, respectând regulile impuse de Guvern – toți sau doar o parte dintre protagoniști – lucrurile ar fi evoluat într-o altă direcție, atentatul nu ar fi avut niciodată loc. Tragediile se întâmplă într-o clipă, spontan, fără avertisment.

Tu ai încălcat vreodată cu bună știință vreo regulă?

„Nu mai pun centura de siguranță când merg aproape, la un vecin sau la magazin”; „nu mă feresc de inundații că la noi nu s-a întâmplat niciodată”; „nu respect interdicția de a ieși din casă pentru că eu sunt tânăr și sănătos și virusul nu îmi va face nimic”; „nu contează că stau toată ziua la soare, eu mă bronzez, nu mă ard ca alții”, sunt doar câteva dintre gândurile pe care majoritatea le-am avut la un moment dat. Teribilismul și ignoranța ocupă locuri fruntașe între cauzele care determină astfel de raționamente și comportamente, dar cauzele pot fi mult mai variate.

I-ai judecat pe cei care au ajuns protagoniști nefericiți la butelinele de știri? Ai gândit că nu și-au luat măsuri de precauție ori că „au căutat-o cu lumânarea”?

De cele mai multe ori avem impresia că noi suntem protejați, lucrurile rele despre care se vorbește în presă, la televizor, li se întâmplă doar altora, nu nouă. Uneori ne simțim foarte siguri pe noi și ignorăm avertismentele. Dacă pățim ceva, ne plângem că n-am avut noroc în viață. Evident, oricâte măsuri de precauție am lua, hazardul își face de cap, se mai întâmplă unele accidente. Atunci trebuie să fim flexibili, să ne adaptăm în funcție de tipul și gravitatea problemei intervenite, viața presupune depășirea unui șir de obstacole.

Cel mai dificil de gestionat este sentimentul de vinovăție care ne încearcă atunci când am fost avertizați asupra unor scenarii și am ignorat recomandările. Are sens să ne căim când se întâmplă o nenorocire? Nu! Faptele nu mai pot fi schimbate, nu ajută cu nimic să ne învinovățim, dar, data viitoare când suntem atenționați, putem să analizăm mai temeinic riscurile la care ne supunem,  inclusiv impactul unei acțiuni sau inacțiuni asupra celor dragi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *