La apus

La apus

Ai muncit mult, deși erai deja obosit, pentru a obține banii necesari să cumperi ceva la modă? Te-ai oferit să faci servicii celor dragi fără ca ei să îți solicite? Îți acorzi răgazul necesar să te bucuri de ceea ce ai realizat?

Stătea pe marginea patului încercând să își regăsească echilibrul. Se ridica din ce în ce mai greu, se simțea slăbit, respira sacadat. Și-a trecut mâna dreaptă prin păr. L-a simțit soios. Aștepta o zi în care să se simtă mai în putere ca să facă o baie generală. A oftat. Și-a amintit de tinerețe, cât de dichisit era, toată lumea îl admira.

Înainte de a împlini 70 de ani, în urmă cu câteva luni, aștepta vara, visa să se bucure de pensie în casa de la țară. Câteva săptămâni l-au chinuit niște dureri de burtă și de cap. Apoi i-a scăzut pofta de mâncare așa că, după mărțișor, nevasta l-a trimis la medic. După mai multe investigații diagnosticul a fost sec – „tumoră la ficat”.

Zamfir a picat pe gânduri. Se întreba la ce bun să muncești o viață întreagă – atâta alergătură, pentru ce? Oare mai am vreo șansă să mă fac bine? Doctorii nu au spus prea multe.

Și-a amintit cât de greu fusese când a plecat din casa părintească la oraș, să muncească în fabrică, apoi pe șantier. Părinții făcuseră eforturi să îl trimită la școală pe fratele cel mare, dar pentru ceilalți copii nu au mai avut resurse. După terminarea studiilor, acesta a plecat la Hunedoara, la casa nevestei și a ajuns asistent medical în spitalul județean. Familia s-a reunit rar, de regulă la nunți, botezuri, înmormântări.

Și-a amintit viața grea din primii ani petrecuți în București, când stătuse în baracă cu alți trei muncitori. Era destoinic, îi plăcuse să învețe și ajunsese macaragiu. S-a remarcat prin muncă, maistrul l-a propus spre avansare, apoi a întâlnit-o pe Marilena și s-a însurat.

Nu a durat mult și s-a prezenat la ușa lor Matei, fratele cel mic al lui Zamfir, care dorea să meargă la liceu, dar părinții nu aveau bani să îl susțină. L-au primit cu brațele larg deschise. S-au mutat pe canapeaua din sufragerie și i-au cedat acestuia dormitorul, pentru că era mai luminos și îi crea condiții mai bune să învețe. Nu i-a cerut niciodată ceva la schimb, deși făcuse multe sacrificii să asigure hrana pentru toți trei.

După ce Matei a terminat liceul și s-a angajat, a mai rămas un an cu ei până a făcut rost de o locuință. Așa era vremea pe atunci, și-a zis el.

Și acum simțea cum crește inima într-însul amintindu-și cum, împreună cu Marilena au crescut pe cei doi feciori, fără să primească vreun ajutor. Acum copiii se aflau în Anglia. Plecaseră să lucreze la un restaurant. Le-a plăcut viața de acolo, au amânat întoarcerea în țară. Ultima dată îi văzuse în vară, când au venit în România împreună cu familiile, în vacanță. Au stat câteva zile la părinți, apoi s-au dus o săptămână în Bucovina. Se vedeau rar, dar se auzeau la telefon săptămânal. Zamfir se consola cu gândul că se înțeleg bine între ei, că se sprijină unul pe celălalt. Copiii aveau grijă să le trimită și lor bani în fiecare lună, din pensie nu ar fi reușit să-și acopere costul medicamentelor.

Zamfir s-a uitat la ceasul de pe noptieră, trecuse doar un sfert de oră de când plecase soția la magazin. Se însera, nu putea să întârzie prea mult.

I se făcuse sete, dar parcă nu se simțea în stare să ajungă în siguranță la bucătărie. Săptămâna trecută căzuse pe hol, în drum spre baie, noroc cu Marilena că a sărit repede să îl ajute. De atunci prinsese frica, nu mai îndrăznea să se ridice din pat dacă nu o știa aproape.

Era un om mândru, toată viața ținuse să fie el cocoșul în casă, nu-i venea la socoteală să primească ajutor, dar de la o zi la alta se simțea tot mai rău.

Acum se gândea la sensul vieții. Privi în jur. Câte acareturi acumulate! Lângă televizor se vedeau mărgelele și copacul cu pietre vindecătoare pe care le luaseră de la magazinul de suveniruri de la Sinaia, semnul de carte cu fir auriu de la mănăstire. Ah, avea un lapsus, nu își mai amintea mănăstirea. A zărit și lănțișorul de aur care costase cât salariul pe o lună, fusese cadou de Crăciun în anul în care se născuse primul băiat, știa că Marilena visa la o astfel de bijuterie.

Lada patului era plină de lenjerii albe cu dantelă și fețe de masă “macrame”, vitrina din sufragerie era plină de bibelouri și alte obiecte. Se întreba ce se va alege de ele, copiii nu erau interesați. Poate le vor vinde pe un preț de nimic sau le vor dona, tor ar fi mai bine decât să ajungă la gunoi. Fusese odată în vizită la ei și văzuse apartamentele cu mobilier puțin, aproape goale. În camera de zi aveau doar o canapea, fotolii, o măsuță, televizorul prins direct pe perete, câteva polițe suspendate cu cărți în loc de bibliotecă și un birou lângă fereastră. Aveau casele amenajate asemănător. Îi intrebase dacă aveau probleme cu banii, când aveau de gând să termine de mobilat, iar copiii au zâmbit și au zis că le place varianta minimalistă. Zamfir nu înțelegea moda cea nouă, dar nu a mai insistat.

A simțit cum amețește și s-a lăsat încet pe pernă, de-ar veni Marilena mai repede!

Și-a amintit cum încercau să umple congelatorul cu pachete de carne, să ducă copiilor în vacanța de vară, la bunici, adică la părinții lui, pentru că ai Marilenei s-au stins de tineri, într-un accident. Trebuiau multe alimente, la țară veneau și cei trei copii ai fratelui cel mare. Acela ducea doar odraslele, zicea că la ei nu se găsesc prea multe, nu e ca la capitală. Zamfir, fiind singurul din București, asigura cele trebuincioase pentru toți copiii. Nu a așteptat nimic în schimb.

Trudise din greu, muncise în trei schimburi. După revoluție încercase să scoată un ban în plus meșterind rafturi de lemn sau reparând diverse obiecte casnice, la cererea vecinilor.

Oare o fi apreciat cineva munca din perioada aceea? Nimeni nu avea habar cum făcuse rost de banii pentru mâncare, haine, repararea casei părintești și altele. Nimeni nu avea habar despre diminețile în care se trezea de la ora 5 să termine de șlefuit rafturile, înainte de a pleca la serviciu sau de serile în care se simțea prea obosit ca să mai poată mânca. Marilena, da – știa, pentru că ea fusese lângă el la bine și la greu. Și acum avea grijă de el. Pe ea cine o va îngriji? Nu a apucat să răspundă.L-a întrerupt din reverie zgomotul ușii trântite la lift. Se întorcea Marilena.

***

Zamfir s-a lăsat purtat prin viață de vâltoarea evenimentelor, nu s-a oprit niciodată să mediteze asupra scopului său pe pământ. A continuat goana după bunuri, pentru a fi în rând cu lumea din generația sa. A fost uimit să constate că în unele privințe copiii săi trăiesc altfel, pentru că, la rândul lor, și ei s-au adaptat valorilor, normelor, valabile în generația lor. Nimeni nu a băgat de seamă cine, când și cum le-a schimbat. În decurs de câteva decenii, oamenii și-au modificat preferințele în materie de vestimentație și design interior, chiar și arhitectura clădirilor s-a schimbat. Au început să circule, să muncească sau să își petreacă vacanțele în alte țări.

Tu cum te simți? Ai simțit că te sacrifici pentru cei dragi? Ești mulțumit de viața ta, de ceea ce ai în prezent (familie, prieteni, serviciu, locuință, haine etc.)?

Ai muncit mult, deși erai deja obosit, pentru a obține banii necesari să cumperi ceva la modă, deși nu îți era de strictă necesitate? Te-ai oferit să faci servicii celor dragi fără ca ei să îți solicite?

Nu trebuie să așteptăm un moment de cumpănă (afecțiune medicală, inundație, incendiu sau altă catastrofă) ca să apreciem ceea ce am avut.

E bine să ne asigurăm cele necesare traiului, un minim de confort, dar să nu  devenim sclavii bunurilor. Munca ne ajută să ne dezvoltăm sub diferite aspecte (al cunoștințelor, îndemânării, relațiilor), ne dă o stare de bine, de utilitate.

Pentru o viață împlinită, trebuie să muncim, dar cu inima ușoară, să ne odihnim, să ne înconjurăm de prieteni, să ne acordăm răgazul de a ne bucura de fiecare realizare a zilei, oricât de neînsemnată ar părea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *