Caii fermierului

Caii fermierului

Nimeni, fie el om sau animal, nu poate munci neîntrerupt. Fără pauze, scade energia, se reduce randamentul, în final organismul se resimte, apar afecțiunile. Trebuie să existe echilibru în toate.

Ambiția și reacțiile imediate de regulă sunt calități, dar în exces, dacă nu sunt gestionate, distrug rezultatele scontate.

A fost odată un țăran pe nume Gheorghe. Încă de tânăr se însurase, făcuse un copil, ridicase o casă. El era singurul susținător al familiei și nu reușise să agonisească prea mult. Dar Gheorghe era un om ambițios. A muncit din greu, zi lumină, pentru a scoate un ban în plus, ajutând vecinii mai înstăriți care aveau nevoie de mână de lucru suplimentară.

Într-o bună zi, la poarta lui a oprit o mașină străină. Din ea a coborât un tânăr îmbrăcat în costum gri, deși afară era foarte cald, iar la vremea prânzului toate făpturile se răcoreau la umbră. Se vedea din depărtare că nu e din partea locului. Gheoghe s-a dus să afle despre ce e vorba, bănuia că s-a rătăcit. În câteva cuvinte, tânărul i-a explicat că este avocat și a venit să îl anuțe că a moștenit o avere consistentă de la o mătușă din partea mamei, care nu avea alte rude în viață.

Țăranul a fost surprins. După ce și-a revenit în simțuri, s-a bucurat nespus. Dăduse norocul peste el, sărăcia avea să-i părăsească ograda.

Cu banii primiți, fermierul și-a umplut curtea de animale. După aceea, a trebuit să le construiască adăposturi, dar și să le asigure hrană.

Dintre toate animalele, Gheorghe iubea și se mândrea cel mai tare cu o pereche de cai tineri și frumoși pe care îi alesese să îl ajute la munca câmpului. Unul era alb, celălalt murg, dar amândoi erau țanțoși și îți era mai mare dragul să îi privești.

Ambițios cum era, țăranul nostru și-a propus să demonstreze tuturor că el este cel mai bun, că dacă ai un punct de susținere poți ajunge lesne în fruntea satului. Soția a fost alături de el.

Gheorghe a constatat că poate câștiga bani mai frumoși folosind căruța, asigurând servicii de transport vecinilor din sat. Pentru că cerere exista, făcea curse cât era ziua de lungă. Nu considera acest fapt ca fiind lăcomie, ci hărnicie. Lua dimineața apă și mâncare la el și revenea acasă când se însera. La cai nu s-a gândit prea mult. În cursul zilei, aceștia primeau apă doar când avea drum pe lângă fântână, iar de mâncat, mâncau grăunțe cât apucau, în timp ce oamenii încărcau sau descărcau căruța.

Fermierul nu a prins de veste când caii lui au început să slăbească. Soția lui se ocupa de îngrijirea animalelor. Porcilor, caprei și câinelui le dădea mâncare de trei ori pe zi, iar păsărilor dimineața și seara. Pe cai îi lua în primire seara, când ajungeau acasă. Îi peria, îi adăpa și le punea nutreț în iesle. Nu și-a dat seama că noaptea se lăsa în scurt timp, iar ora mesei trecea repede.

Firea impulsivă a lui Gheorghe a ieșit la suprafață.  A început să îi biciuiască din ce în ce mai des, plângându-se că aceștia s-au lenevit, că nu mai trag cum trebuie. Caii se topeau pe picioare, dar Gheorghe al nostru nu înțelegea cauza. Le cumpărase nutreț de bună calitate, nu a realizat că ei nu aveau timp să se hrănească suficient. Bănuia că a fost înșelat, că achiziționase o pereche de cai bolnavi. La un moment dat s-a gândit că au fost deochiați. I-a stropit cu agheasma, i-a descântat și a continuat să îi înhame la fel de des și să îi lovească ades.

La începutul toamnei, pe când transporta porumbul proaspăt recoltat, murgul s-a împiedicat și a căzut. Și-a scrântit piciorul. Țăranul, s-a enervat, a înjurat, a trebuit să găseacă pe altcineva să ducă cerealele la destinație. Veterinarul i-a spus ca problema e gravă, că murgul nu va mai fi bun de muncă și stăpânul a hotărât să îl trimită la abator.

În primele zile calul alb și-a căutat tovarășul din priviri. Deși a rămas acasă, cu mâncare din belșug, era mai preocupat să privească peste gard și să necheze în așteptarea partenerului său. Nu știa că nu avea să se mai întoarcă vreodată. A slăbit de dor, singur și trist, neînțelegând cu ce a greșit.

Fermierul, supărat că n-a avut noroc în viață, a decis să se lase de cărăușie, săptămâna următoare a mers la târg și a vândut căruța și calul rămas, gândindu-se să se apuce de altceva, de exemplu, de cultivat legume.

Gheorghe nu s-a gândit niciun moment la nevoile animalelor. A crezut că sunt dobitoace lăsate de Dumnezeu pe pământ pentru a-i sluji pe oameni. Nu a apreciat corect ce cantitate de este hrană le este necesară și nici numărul pauzelor pentru refacerea puterilor. A considerat hărnicia lui o virtute mai presus de orice.

***

Nu ghinionul, ci mândria, dorința de înavuțire și temperamentul vulcanic au fost factorii care l-au împiedicat pe Gheorghe să dezvolte o activitate de succes, dar el nu a înțeles (la timp).

Nimeni, fie el om sau animal, nu poate munci neîntrerupt. Fără pauze, scade energia, se reduce randamentul, în final organismul se resimte, apar afecțiunile. Trebuie să existe echilibru în toate.

Tu cum te-ai comportat cu copiii tăi? Dar cu partenerul de viață? Ai fost atenționat vreodată că ceri prea mult? Te-ai oprit să analizezi dacă reproșul era îndreptățit? Când ai evaluat rezultatele ai ținut cont de puterea lor de muncă/concentrare sau te-ai raportat la resursele tale?

Sau, poate ai fost în altă ipostază și te-ai surprins muncind peste măsură pentru a atinge cerințele, standardele cuiva (părinți, partener, șef)? Cum ai reacționat când ai fost acuzat că nu te ridici la înălțimea așteptărilor?

Ambiția și reacțiile imediate de regulă sunt calități, dar în exces, dacă nu sunt gestionate, distrug rezultatele scontate.

Dacă citind aceste rânduri te regăsești în vreuna dintre aceste situații, ia un moment de răgaz și analizează! Vezi ce schimbări poți aduce în rutina zilnică pentru a ieși din bucla distructivă.

Trebuie să echilibrăm cantitatea de muncă, hrană, mișcare și odihnă pe parcursul unei zile.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *