Lecțiile Teodorei

Lecțiile Teodorei

Obstacole sau oportunități?

Ai dat de greu? Crezi că ai făcut tot ce îți stătea în putință și nu ai găsit rezolvarea? Îți vine să renunți? Totul depinde de tine, de modul în care alegi să te poziționezi în fața provocărilor.

Image by Miruna

Teodora s-a născut într-o familie modestă într-un cătun din nordul Moldovei. Când era mică a renunțat de multe ori să se joace cu copiii din vecini pentru a-și ajuta părinții, dar cu toate acestea se poate spune că a avut o copilarie ferită de necazuri.

Aveau multe animale în gospodărie (cal, vaci, capre), iar Teodora trebuia să le îngrijească, să le adape și să le hrănească atunci când părinții plecau la muncile câmpului. Calul era prietenul ei, venea adesea să îl mângâie, să îi aducă o felie de pâine.

Pe lângă responsabilitățile casnice, părinții îi cereau să nu își neglijeze școala. Ei nu aveau multă carte. Erau oameni serioși, cinstiți și buni gospodari care încercau să transmită odraslei lor aceleași principii de viață. Aveau un singur copil și își doreau tot ce e mai bun pentru fetița lor.

Întrucât era isteață, Teodora nu petrecea prea mult timp cu lecțiile. În schimb, îi plăcea să citească. Cum nu avea nici bani de cheltuit, nici librărie în zonă, citise mai toate cărțile din micuța bibliotecă pe care o încropise învățătoarea  ei.

Școala era departe, la câțiva kilometri, în satul vecin, dar în fiecare dimineață venea microbuzul primăriei și lua cei paisprezece școlari din sat pentru a-i duce la unitatea de învățământ. Teodora nu a întârziat niciodată, pentru că avea grijă să programeze ceasul cu o oră înainte de venirea mașinii. Uneori se trezea de grijă, cu mult înainte ca acesta să sune.

În clasa a cincea, i-a fost greu să se despartă de doamna învățătoare, să se obisnuiască cu profesorii, cu noile cerințe ale acestora. A ajuns în scurt timp eleva preferată a profesoarei de limba română, care ținea și lecțiile de limba engleză. Acesta îi făcea rost de tot felul de cărți pe care Teodora le citea cu nesaț, indiferent de subiect. Profesoara avea grijă să îi ofere stiluri diferite, romane clasice din literatura universală, dar și literatură SF sau romane istorice.

Adevărata provocare pentru Teodora a început în clasa a șasea, la orele de matematică și fizică pe care le ținea un profesor nou venit în școală, Nedelcu Mircea. Era între două vârste, înalt, atletic, ușor grizonat. Venise de la Iași. Divorțase în urmă cu un an și a decis să facă o schimbare, a ales să predea în acest colț uitat de lume.

Era obișnuit cu standardele de oraș deși, la rândul lui, copilărise la țară. A decis să mențină stilul de lucru, aceleași cerințe. Pentru copiii din vârful dealului era o schimbare majoră pentru că erau obișnuiți cu pauze prelungite și teme puține.

Notele au scăzut simțitor. Câțiva părinți au venit la școală să vorbească cu profesorul. Domnul Nedelcu i-a primit cu amabilitate, le-a prezentat în câteva cuvinte programa, a precizat că el își face meseria, a promis că va încerca să îi ajute suplimentar pe copiii care au nevoie și i-a condus pe părinți spre ieșire.

În perioada care a urmat, a dovedit că vorbise serios. Când observa că un copil întâmpină dificultăți la un anumit tip de exerciții, se oprea la banca lui cu lămuriri suplimentare. Avea grijă să le dea teme de diferite grade de dificultate, astfel încât cei care erau atenți, chiar dacă nu munceau prea mult, să poată lua note de trecere. Cine era interesat și învăța mai mult, avea șanse să obțină note mai bune.

Copiii care nu se lămureau, erau invitați să rămână după ore, la pregătire suplimentară, în zilele de joi când o parte aveau meci iar microbuzul facea două curse. Deși notele nu au crescut spectaculos, părinții nu au revenit la școală. Unii nu prea înțeleseseră ce le-a zis profesorul și nu doreau să se facă de rușine, alții s-au simțit intimidați de personalitatea lui. Atâta timp cât copiii treceau clasa, familiile erau mulțumite.

Elevii începuseră să se obișnuiască cu acest mod de lucru, mai puțin Teodora. Era ambițioasă și fusese premiantă până atunci. Deși pusese și ea câteva întrebări, profesorul nu a lămurit-o, i-a recomandat să recitească lecția din manual, să își pună mintea la contribuție. Ba, de multe ori, o scotea la tablă și o întreba diverse exerciții, uneori erau chiar dintre acelea explicate la orele de pregătire suplimentară la care Teodora nu fusese invitată să participe vreodată. Când se încurca, întotdeauna se găsea un alt coleg care să continue. Se simțea nedreptățită. Profesorul părea să aibă timp pentru toți, mai puțin pentru ea.

A încercat să studieze mai mult. A citit mai puțin și a lucrat mai mult la matematică. A reluat de nenumărate ori exercițiile făcute în clasă ca se se obișnuiască cu rezolvările. A încercat să lucreze cu o colegă, care îi era și vecină. Cu toate acestea, rezultatele ei nu se îmbunătățeau pe măsura eforturilor depuse. Profesorul era imperturbabil, nu reacționa la frământările ei, îi mai spunea din când în când „Hai că poți!”, dar nu îi dădea niciun indiciu cu privire la modul de rezolvare a temelor dificile. Spre sfârșitul semestrului, înainte de teză, a întrebat-o dacă s-a pregătit și ce nelămuriri mai are. Luată prin surprindere, nu și-a amintit decât o întrebare. Profesorul i-a răspuns, dar la teză a luat doar nota 7. Doar doi copii au luat note mai mari, dar Teodora nu era multumită. A fost cea mai dificilă perioadă din viața ei de elev.

Într-o zi, un profesor s-a îmbolnăvit, nu a venit la școală și cele două clase de a șasea au parcurs orele împreună. Ora de matematică s-a dovedit un calvar pentru Teodora. Învățase cu o zi înainte, dar acest fapt nu a ajutat-o prea mult. A fost scoasă la tablă, la lecția cea nouă, despre fracții. Nu s-a descurcat. Profesorul i-a pus mai multe întrebări care ar fi trebuit să o ajute. Ea s-a emoționat în fața numărului mare de privitori și nu a mai știut nimic. Văzând că tace, profesorul s-a enervat. A făcut glume pe seama ei. Colegii au râs. A revenit în bancă și a tras aer în piept. Simțea că se sufocă. După ea a fost invitat la tablă un coleg din cealaltă clasă. Acesta a răspuns cursiv la toate întrebările. În acest timp Teodora se albise la față, umilită.

Când a ajuns acasă s-a dus direct la cel mai bun prieten al ei, calul. În timp ce îl mângâia i-a povestit ce a pătimit. Că s-a simțit ca un prosop aștenut la intrare, să se șteargă toată lumea pe picioare. Tocmai în ziua aceea fusese un alai mare. Inima ei a fost pentru prima dată împietrită de durere.

A plâns. Era abătută. Nu a avut nici măcar puterea să le mai povestească părinților. Și-a facut de lucru prin curte până la ora de culcare.

În ziua următoare profesorul s-a comportat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar zilele în care au urmat i-a dat posibilitatea de mai multe ori să își exprime nelămuririle și i-a dat scurte explicații care au ajutat-o să rezolve exercițiile dificile.

În pauze, colegii au continuat ironiile pe seama ei. Fata s-a îndepărtat de ei, însă a perseverat să studieze. După câteva luni a aflat din întâmplare că, de fapt, colegii din cealaltă clasă au știut să răpundă la lecția cea nouă, pentru că nu era nouă pentru ei. Li se predase în săptămâna anterioară. A zâmbit amar.

Profesorul a stat la ei în școală încă doi ani. În acest timp Teodora a reușit să spargă gheața, a reușit să comunice cu el. Și i-a fost de mare folos. A fost un drum anevoios, o perioadă marcată de multe transformări. Pe lângă acumularea de cunoștințe în domeniile predate la școală fata a reușit să își dezvolte abilitățile de comunicare.

Sârguincioasă cum era, Teodora și-a depășit limitele și a fost prima din satul ei care a reușit să intre la liceu. Atunci a scris prima scrisoare din viața ei. O scrisoare de recunoștință pentru profesorul care a scos-o din zona de confort, care a provocat-o să muncească mai mult, care i-a deschis un drum nou în viață.

***

Uneori, lucrurile nu sunt ceea ce par a fi, ca să cităm o vorbă înțeleaptă. Dacă nu ne lăsăm doborâți de obstacole, dacă le privim ca pe niște provocări, încetul cu încetul progresăm, învătăm cum să le depășim și astfel ne dezvoltăm. În final constatăm că neajunsurile se pot transforma în oportunități.

Mulți oameni de succes au recunoscut că au avut un start în viață mai anevoios, dar nu s-au dat bătuți. Au perseverat în a-și pune mintea la contribuție și au fost răsplătiți. Nu există împlinire mai mare decât să culegi rezultatele muncii tale, în ciuda tuturor dificultăților întâmpinate.

Deși nu există o rețetă a succesului, o părere este unanimă: nimic nu se poate realiza fără efort.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *