Bunica

Bunica

Când trecem prin  momente de cumpănă – fie că e vorba despre decesul cuiva drag , divorț, o afecțiune gravă sau concediere – trebuie să trăim suferința dar să acceptăm ajutorul celor apropiați și să depășim etapa, pentru a nu obișnui corpul cu această stare. Atunci când suferința preia controlul reîntoarcerea la viața normală, obișnuită, e din ce în ce mai dificilă.

image by Eliana

Pe drumul către casă Elena a încercat să identifice și să denumească sentimentele care o încercau. Deși era la vârsta maturității, împlinise 40 de ani vara trecută, era o misiune dificilă pentru că erau mai multe și amestecate, un noian de trăiri care o răscoleau, cernute prin sita aducerilor aminte și a scurgerii timpului.

Se întorcea de la bunica, ultima în viață din generația ei. Aflase în ziua precedentă că bunica era la pat, că nu mai vorbea, nu mai mânca, abia mai băuse puțină apă. Sfârșitul părea aproape. Nu era prima dată când se prezenta așa. În urmă cu un an, bunica mai trecuse printr-o perioadă în care refuza mâncarea și medicamentele, dar dragostea și îngrijirea atentă a fiicei sale au ajutat corpul să lupte.

Pe de o parte nepoata înțelegea dorința bunicii de a se reîntâlni cu părinții și strămoșii ei, pe de altă parte îi era greu să accepte ideea de a se despărți de cea care o veghease în primii ani de viață, alături de părinți. Alzheimer-ul facilita contactul bunicii cu cei se stinseseră  deja. Povestea de câțiva ani de bunicul, de părinții și fratele ei ca și cum ar fi fost încă în viață. Întreba de ei, i se parea ciudat că nu i-a mai văzut, era nerăbdătoare să îi reîntâlnească. La început îi spuneau că erau morți, dar bunica uita repede și întreba din nou de ei. În final nu o mai contraziceau, nu avea rost să o necăjească, intrau în povestea bunicii și dădeau răspunsuri care să o liniștească.

Noaptea precedentă Elena avusese mai multe vise, amintiri cu imagini din copilărie. A retrăit diverse fragmente – cum alerga prin curtea largă printre păsări, cum se juca cu cățelul, cum îngrijea grădina împreună cu bunica, sau cu mamaie, cum îi zicea. Seara stăteau pe treptele casei, se îmbătau cu mireasma de Regina nopții, iar bunica depăna amintiri din vremea războiului, când tatăl ei fusese luat prizonier.  La numai 10 ani devenise un ajutor al mamei atât la treburile din ogradă cât și la muncile câmpului.

Elena și-ar fi dorit să fi notat pe parcurs toate acele povești, ar fi fost suficiente pentru un roman. Își amintea doar frânturi – ziua în care i se povestise cum străbunicul s-a întors de pe front, cum zvonul venirii sale se dusese din gură în gură, cum familiei nu îi venea să creadă, că doar îl plânseseră și făcuseră pomeni pentru el. Și totuși, era el! Duminica următoare a fost sărbătorit de toată lumea cu plăcinte, țuică, muzică și hore.

Elena își petrecuse toate vacanțele la țară. Bunica avea grijă să drămăluiască dulciurile, care nu se prea găseau pe vremea comuniștilor. O chema peste zi să îi dea câte o gustare. Vin la mamaia să îți dea ceva bun, o striga fără să divulge despre ce era vorba. La sfârșit de săptămână, indiferent cât de obosită ar fi fost,  bunica făcea plăcinte în foi cu brânză sărată. Era renumită în sat pentru rețeta ei. Iarna, meniul se îmbogățea cu plăcintă de dovleac.

Ce bine era dacă ar fi fost mai atentă să învețe sau măcar să fi notat rețeta…. Acum bunica se făcuse mică, nu mai semăna cu femeia robustă pe care o vedea Elena în amintirile din copilărie.

Își amintea cum o încuraja de câte ori avea nevoie. Când Elena se plângea că nu îi place la grădiniță sau la școală, bunica găsea o vorbă blândă și o liniștea – Lasă mamaie, că venim la București și o dăm cu untură să o mănânce câinii. Puțin mai târziu, după ce copila se liniștea, adăuga: Să înveți carte mamaie, să nu ajungi ca mine, că sapa e grea.

Iarna, când era răcită și tusea nu o lăsa să doarmă, bunica stătea la căpătâiul ei, o doftoricea, îi punea cataplasme cu cartof stropit cu spirt, îi dădea sirop de sfeclă neagră sau ceai de foi de ceapă. Îi spunea tot felul de întâmplări să îi țină de urât până spre dimineață, când tusea se rărea și, rezemată de perne, reușea să alunece în lumea viselor.

Anii au trecut, vacanțele s-au terminat, viața la oraș a devenit mai atrăgătoare pentru fată, vizitele s-au rărit, dar legătura dintre ele a rămas pe viață.

Participase pentru prima dată la o înmormântare în clasa a șaptea, când profesorul de muzică a avut un accident de mașină. În semn de respect și solidaritate, întreg colectivul – elevi și profesori, l-au însoțit pe ultimul drum. Elena nu îl cunoscuse direct, la clasa lor preda o profesoară, dar îl întâlnise de mai multe ori la careu. A fost emoționată de procesiune, a povestit mai târziu cum a plâns pentru un necunoscut. La vârsta aceea era destul de mică pentru a realiza de ce simte ceea ce simte, pentru a conștientiza întrebările despre viață și moarte, despre doliu. Era însă suficient de mare încât să păstreze amintiri pentru toată viața.

De-a lungul vremii a participat la alte evenimente tragice, pe măsură ce oamenii din jurul ei au pierdut pe cineva drag. Elena a fost alături de ei, a avut o vorbă de alinare, un umăr pe care cel în suferință să se sprijine, uneori o îmbrățișare. Când a fost solicitată s-a implicat activ în rezolvarea diverselor probleme, de regulă organizatorice. Indiferent de vârsta pe care Elena o avea la momentul evenimentului, ea a suferit alături de prieteni, colegi, vecini. Pe măsură ce anii treceau, capacitatea empatică a Elenei s-a dezvoltat și a resimțit cu o mai mare intensitate durerea. Cel mai greu părea a fi atunci când răposatul era foarte tânăr, departe de vârsta trecerii naturale în neființă.

A realizat că nu se simte confortabil cu nicio formulare – s-a dus, a murit, a decedat, a trecut în neființă, s-a dus în lumea celor drepți sau în lumea umbrelor – indiferent cum se exprima, tot nu se simțea în largul ei. Era un sentiment diferit atunci când era implicată o rudă directă decât atunci când era vorba de o altă persoană, iar în plus, conta și contextul în care avea loc evenimentul.

Erau situații în care cunoștințele găseau drumul către lumea cealaltă în urma unui accident rutier sau a unei boli.

Uneori boala se insera treptat, alteori lovea brutal, printr-un accident vascular cerebral. Suferința celor rămași în viață era mare, dura luni sau chiar ani până să accepte noua realitate.

Cele mai multe cazuri erau datorate unor boli incurabile. Întâlnise familii cu copii bolnavi de talasemie și leucemie. De asemenea, cunoștea medici, profesori, colegi de muncă – oameni de toate vârstele care se luptaseră fără succes cu cancerul. În ultimii ani, tot mai multe familii erau îndoliate de această boală nemiloasă. Știa tineri care nu apucaseră să se căsătorească, soți și părinți care nu ajunseseră la vârsta pensiei.

Elena a observat că șocul era maxim când despărțirea era subită, când cineva pleca la serviciu, la țară sau în vacanță și nu se mai întorcea. Deși familiile înțelegeau că fusese o trecere rapidă și fără dureri prelungite, depășeau extrem de greu șocul unei astfel de vești. Etapele erau cumva aceleași – refuz, conștientizare, depresie, acceptare, reîntoarcerea la propria viață, pe scurt, protest/negare – disperare – detașare, însă durata era diferită de la om la om. Surprinzător, chiar și atunci când legătura nu fusese foarte strânsă, șocul și durerea despărțirii erau foarte puternice.

De ceilalți bunici Elena se despărțise în copilărie. Nu avusese timp să petreacă prea mult timp împreună cu ei, așa că a trecut peste perioada de doliu fără ajutor din exterior. Deși știa de ani buni că starea bunicii se deteriorează din cauza bolii și a vârstei, momentul despărțirii s-a dovedit unul de cumpănă. A realizat că nu te simți niciodată pregătit. Elena a simțit un gol imens în inimă, s-a prăbușit. Părea un vortex care o absorbea și pe ea. Uneori, senzația de gol era înlocuită cu dureri de stomac. Chiar dacă mânca, golul nu se diminua.

A urmat o perioadă grea. A fost rândul Elenei să fie susținută de prieteni. Cu ajutorul lor, pe măsură ce timpul a trecut, noi preocupări i-au completat existența. A plâns toate lacrimile cu care corpul a dorit să spele sufletul. În ciuda tuturor eforturilor, subconștientul a continuat să ruleze din când în când gânduri, vorbe și imagini cu rudele care nu mai erau în viață. Oricât a încercat să scape de ele, nu a reușit în totalitate. A învățat să le accepte, să trăiască cu ele.

În timp a constatat că durerea a scăzut, că amintirile nu o mai copleșesc ca la început. S-a împrietenit cu umbrele, a început să se bucure de reîntâlnirea cu  familia, chiar dacă avea loc pe tărâmul viselor.

Bunica Elenei nu e femeia pe care i-a furat-o Alzheimerul, ci femeia care îi zâmbea pe deasupra farfuriei cu plăcinte calde… iar femeia aceea trăiește în inima și gândul Elenei. Prin povești va trăi și în amintirea strănepoților. În cealaltă existență, bunica o va aștepta pe Elena și o va conduce spre lumină.

***

Negarea sentimentelor nu e o soluție, gunoiul îndesat sub preș își va face simțită prezența în cele mai nepotrivite momente.

Doliul se manifestă nu doar cu ocazia unui deces, ci și în multe alte situații care implică o pierdere: divorț, pierderea locului de muncă, dispariția animalului preferat, îmbolnăvire… și lista poate continua.

Atunci când suferim o pierdere e bine să simțim durerea, să o lăsăm să își facă de cap, să ne acordăm răgazul necesar pentru a plânge, pentru a putea accepta despărțirea încetul cu încetul. Trebuie să acceptăm ajutorul celor apropiați astfel încât să depășim etapa, pentru a nu obișnui corpul cu această stare. Atunci când suferința preia controlul și reîntoarcerea la viața normală e din ce în ce mai dificilă, de regulă e nevoie de ajutor specializat, nu trebuie să ezitam să ezităm să îl accesăm.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *