Despre fapte bune și recunoștință

Despre fapte bune și recunoștință

Am văzut pe net diverse postări care promovau ideea de a nu oferi celorlalți mai mult decât merită, să nu dăm mai mult decât am primit.

Dar cum apreciem ce merită ceilalți? Cum cântărim ce am primit? Dacă noi nu dăm nimic gratis, de ce am primi ceva? Cum facem raportul de echivalență? Ce trebuie să îți dau pentru faptul că mi-ai cărat sacoșa de la piață? Un măr ori poate două, poate o sumă de bani sau…?

Da, am înțeles sursa ideii, să nu ne lăsăm exploatați de leneși, șmecheri sau alte tipuri de persoane toxice.

Adesea ne sacrificăm pentru cineva și ne așteptăm să fim susținuți la nevoie, suntem dezamăgiți când cerem ceva și suntem refuzați. Dacă reflectăm puțin, facem toate acele sacrificii fără să ne fie cerute. Uneori cealaltă persoană nici nu are nevoie de serviciile sau cadourile noastre, le acceptă din politețe.

Câteodată și noi suntem beneficiarii unor acte de bunăvoință din partea semenilor, dar pentru că nu ne sunt necesare, nici măcar nu le observăm, le trecem cu vederea, habar nu avem de efortul depus de celălalt.

Cineva a primit un fular tricotat cu migală de mâinile unei bunicuțe harnice, dar pentru că nu se mai poartă fulare tricotate a fost uitat într-un sertar, peste un an fiind dat de pomană.

Cineva a primit un cozonac frământat cu grijă și vegheat jumătate de zi ca să crească și să se rumenească perfect, dar rafturile magazinelor sunt pline de cozonaci, iar un astfel de cadou nu mai e apreciat.

Cineva a aflat cum să completeze sau unde să depună o cerere, altcineva a fost sfătuit să cumpere de la un magazin cu prețuri foarte mici.

Cineva a lăsat luna trecută copilul în grija unei vecine, dar în vacanță, când s-au închis grădinițele, se supără pe aceeași vecină – care nu se mai arată disponibilă să îngrijească copilul mic.

Sunt exemple de fapte pe lângă care trecem și uităm să fim recunoscători. Spunem că ne-am chinuit singuri să răzbim în viață fără niciun ajutor. Uităm de gratitudine.

Uneori ajutorul vine din partea familiei, a prietenilor, a colegilor, dar altă dată vine din partea unor necunoscuți.

Câteodată e vorba de bunuri sau manifestări pe care le considerăm importante, cum ar fi un loc de muncă bine plătit, altă dată sunt unele cărora nu le acordăm atenție, cum ar fi o îmbrățișare sau pâine pe masă dar care, dacă ar fi lipsit din viața noastră, am fi avut mari bătăi de cap.

Dacă unii se judecă aspru și au impresia că nu merită ceva mai bun, la polul opus sunt cei care au impresia că totul li se cuvine. În anumite împrejurări, toți avem senzația că ceva anume ni se cuvine.

Ați observat că uneori ne vine mai ușor să ajutăm necunoscuți decât pe cei apropiați?  De ce? Pentru că de la cei apropiați nu mai simțim recunoștință.

În popor se zice “Îi dai un deget și îți ia toată mâna”, multe persoane pe care le-am ajutat cândva consideră că e de datoria noastră să le rezolvăm problemele de fiecare dată, fără să le pese dacă mai putem sau dacă, la rândul nostru, traversăm o perioadă în care avem nevoie de ajutor.

Când oferi ceva, te simți bucuros, împlinit, dar când acționezi din simțul datoriei, te simți îngrădit, nu mai ai sentimentul liberului arbitru și se face simțită frustrarea.

Când ai așteptări, dacă ceea ce primești nu e pe măsură, te simți dezamăgit.

Când faci ceva și nu ești apreciat pe măsura efortului depus, te simți devalorizat.

Cum ar fi să nu mai cântărim? Să nu mai judecăm? Să acceptăm refuzul celorlalți într-un anumit context fără resentimente? Să fim de folos și să ne ajutăm semenii cât și când putem, fără să așteptăm nimic în schimb?

Să fim un pic mai atenți la detalii și să fim recunoscători pentru ceea ce universul ne pune la dispoziție în fiecare zi, indiferent prin ce mijloace o face!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *