Cu mama la terapie

Cu mama la terapie

Oare câți părinți au făcut rău copiilor fără să își dea seama, mânați de cele mai bune intenții? Câți au spus minciuni copiilor pentru a dramatiza eforturile parentale, pentru a fi iubiți de către micuți sau pentru a-i feri de pericole? Câți părinți au încercat să își impună punctul de vedere, convinși fiind că dețin adevărul absolut (deși uneori s-au înșelat, iar răul făcut nu a mai putut fi reparat?)

Doina s-a urcat în mașină bombănind. Nu-i venea să creadă că iar s-a lăsat atrasă în scenariul creat de mama ei. Iar s-a enervat!  

Observase că, de ceva vreme, ori de câte ori se întâlneau se certau. Își propusese să nu se mai lase purtată de val. Da, se certau, și nu, nu îi plăcea acest cuvânt, considera că nu este un termen adecvat într-o relație de familie, mai ales în raport cu mama care ți-a dat viață, care te-a crescut. Doina a vrut să își aprindă o țigară. A căutat nervoasă în geantă apoi a renunțat, aruncând-o brutal pe bancheta din spate. Și-a amintit că se lăsase de fumat de două săptămâni și nu mai avea țigări.

A respirat adânc, cu mâinile pe volan, fără să pornească motorul. Simțea privirile curioase ale vecinilor. Îi venea să urle, să spargă, să distrugă … A inspirat profund, ca la lecțiile de yoga, apoi a numărat până la patru și a expirat… A izbucnit în lacrimi. Acumulase prea multă tensiune! Cel mai mult ura să fie mințită.

Știa că mama ei are o formă incipientă de demență, fusese diagnosticată în urmă cu doi ani, când fusese internată după ce invocase probleme la inimă.

Doina  a înțeles atunci că a venit rândul ei să aibă grijă de cea care i-a dat viață în urmă cu peste trei decenii. A decis să plătească o femeie care să o ajute pe mama ei la treburi în gospodărie, în loc să economisească lunar în contul deschis pentru studiile copilului. Fiind la 50 km distanță de satul în care locuia mama, mergea lunar la ea, cu alimente și medicamente. Când intervenea ceva și nu reușea să ajungă, trimitea cumpărăturile prin curier.

În loc de recunoștință pentru efortul financiar, Doina primea de la mama ei un val de reproșuri – prea puțină mâncare, carnea de porc fusese prea tare, brânza mirosea a oaie (deși Doina cumpăra întotdeuna doar telemea de vacă), iartul fusese acru, sucul prea cald, fructele prea tari sau prea moi, ciorba cu prea multă verdeață și… Doina nu își amintea ce mai cuprindea lista interminabilă a plângerilor. Tâmplele îi zvâcneau.

Încercase să cumpere ce era mai proaspăt apelând la un furnizor local care asigura și transportul alimentelor la domiciliu, dar mama era nemulțumită de ora la care primea bunurile, de faptul că șoferul nu o ajuta să ducă pachetul în casă. După trei livrări a renunțat la acea colaborare. Ajunsese să se bazeze pe cumpărăturile pe care le făcea femeia care o îngrijea, dar de multe ori și aceasta se plângea că o asaltează cu cererile. Ai fi zis că mama Doinei era o regină capricioasă căreia îi plăcea să își terorizeze supușii.

În încercarea de a-și mulțumi mama, care se plângea că nu poate urmări emisiunea favorită la televizor, Doina înlocuise aparatul, apoi schimbase furnizorul de cablu TV. Peste iarnă cumpărase lemne cât să încălzească două case, iar când a venit vara a comandat un ventilator uriaș, pentru că mama simțea că se înăbușă.

Indiferent cât de des ar fi venit în vizită, indiferent ce ar fi cumpărat, Doina tot auzea reproșuri: că nu îi pasă de ea, că nu are bani de mâncare, că e la mila vecinilor, că a crescut un copil nerecunoscător care își neglijează mama la bătrânețe. Da! Așa le spusese și celor de la spital – ca fiica ei o duce foarte bine în vila pe care i-a lăsat-o moștenire, dar că a abandonat-o. Doina a fost nevoită să facă față unui val de antipatie din partea cadrelor medicale, până le-a explicat că locuiește cu chirie.

Tânăra încerca să își imagineze uneori cum ar fi fost viața lor dacă tatăl ei nu ar fi murit în accidentul stupid când se defectase macaraua la serviciu. Analizând retrospectiv, Doina considera că întotdeuna fusese mai apropiată de tatăl ei. El făcea glumea, o răsfăța, cânta cu ea, o ducea în parc.

Mama fusese întotdeauna autoritară. Toată viața i-a reproșat sacrificiile pe care le-a făcut pentru a o crește, faptul că a stat cu ea acasă până la vârsta de 7 ani pentru că era bolnăvicioasă și răcea mereu când o trimitea la grădiniță.

Odată cu vârsta, Doinei i-a crescut și sentimentul de vinovăție – pentru nopțile nedormite ale părinților, pentru vacanțele irosite ale acestora, pentru că nașterea ei a împiedicat-o pe mama ei să își continue studiile, ba chiar să întrerupă serviciul pentru a o crește și pentru multe alte motive pe care mama nu ezitase să i le enumere. Pentru a compensa toată acea vinovăție acumulată în timp, Doina fusese cea mai silitoare elevă din clasă, încercase să fie harnică și de ajutor acasă, iar mai târziu să asigure medicamentele și banii de lemne în fiecare iarnă.

Cu toate acestea, legătura mama-fiica era distantă, chiar rece. Doina nu se simțise niciodată înțeleasă, susținută de familie. A plecat la facultate în București, a stat la cămin, a dat meditații la matematică unui școlar ca să facă rost de bani de buzunar. Pe măsură ce anii au trecut, problemele s-au înmulțit, iar stresul s-a acumulat. La recomandarea soțului și a medicului de familie, de anul trecut mergea la ședințe de terapie. Identificase probleme și soluții, pusese punctul pe “i”, credea că a depășit trecutul, dar fiecare vizită la mama ei o răscolea, noi probleme ieșeau la iveală și durata terapiei se prelungea.

Cu ocazia acestei vizite, Doina descoperise că fusese mințită mulți ani.

După exercițiile de respirat a reevaluat situația. Nu se credea capabilă să conducă până acasă. Simțea în continuare privirile din spatele perdelelor, a decis să mute mașina în parcarea de la marginea satului, lângă pădure. Acolo și-a permis să țipe, apoi a lăsat capul pe tetieră.

În urmă cu puțin timp, căutase o rețetă în dosarul medical a mamei și îi picase în mână cartea de muncă a acesteia. Și-a dat seama că nu o văzuse niciodată. Fără a cauta ceva anume, a deschis-o. Așa a aflat că mama ei avea o pauză în activitate de 9 ani, că nu își întrerupsese activitatea pentru creșterea copilului, ci cu doi ani înainte. Prin fața ochilor rulau încă imaginile parcurse. Din înscrisuri rezulta că se transferase la cerere la o altă fabrică, iar după o săptămâna a încetat contractul de muncă, la cererea angajatei.

Doina a fost șocată.

Toate reproșurile pe care le-a auzit timp de peste trei decenii cu privirea la cariera ratată a mamei erau pure invenții, erau nefondate? Toate plângerile fuseseră de fapt o manipulare? Mama ei, propria mama, o mințise toată viața?!?!? Oare câte minciuni i-au fost spuse în copilărie? Furia pe care a simțit-o era de nedescris. A încercat să afle mai multe chiar de la mama sa cu privire la întreruperea vechimii în muncă, dar aceasta a negat cu vehemență. Cu ultima fărâmă de rațiune, Doina a realizat că nu avea sens să se antreneze într-o discuție în contradictoriu cu o persoană cu probleme mintale și a tăcut, dar în interior vulcanul clocotea, inima i se zbătea ca o pasăre prinsă în laț.

Aerul răcoros de la pădure a mai liniștit-o un pic. Când a putut să vorbească, și-a sunat soțul, să îi povestescă noutățile, să își descarce desaga cu frustrări. El o asculta întotdeauna cu răbdare, fără întrebări, fără sfaturi, fără acuzații.

În timp ce vorbea, a realizat că își privase copilul de o sumă consistentă din contul pentru studii pentru a-și onora datoria față de o mamă egoistă, care pusese pe seama ei toate nerealizările, indiferent de cauza lor. Doina se obișnuise de mică să fie făcută răspunzătoare. Se întreba acum dacă mama ei fusese vreodată conștientă de modul în care trecuse prin viață, fără să își asume responsabilități pentru deciziile și propriile acțiuni, ci preferase să găsească țapi ispășitori (între care Doina deținea un loc de frunte). Oare fusese conștientă sau acționase din instinct? Doina se mira că a fost atât de naivă încât să nu țină niciodată cont de propriile dorințe, încercând mereu să îi mulțumească pe ceilalți.

Acum se confrunta cu o altă provocare – în inima ei se dădea o luptă între sentimentul datoriei față de părinți și cel față de copil. În plus, psihologul o anunțase că trebuie să țină cont și de dorințele personale. Nu se gândise niciodată prea mult la nevoile și dorințele ei, se întrezărea o nouă perspectivă.

Discuția cu soțul a liniștit-o, sentimentul de recunoștință pentru oamenii care intraseră în viața ei și-a făcut simțită prezența. Furia persista, dar atenția i-a fost acaparată de cei care acum o susțineau.

***

Știai că există relații toxice între copil și părinte? Sentimentul de vinovăție acumulat stimulează copilul să ducă o viață în autosacrificiu (care poate să dezvolte adicții față de părinți dar și față de alte persoane apropiate). Conștientizarea traumelor din copilărie provoacă un val de furie și resentimente. Dacă nu intervine iertarea, aceste sentimente se acumulează și ele pot provoca boli grave.

Doina a crescut într-o familie cu probleme, nu a realizat că era manipulată. Temerile și grijile pe care le-a preluat de la mamă au transformat-o într-o tânără perfecționistă și introvertită care i-au afectat viața socială și relația cu mama. Beneficiind de sprijinul soțului, dar și al psihologului profesionist, a identificat și a început tratarea abuzurilor emoționale din copilărie.

Oare câți părinți au făcut rău copiilor fără să își dea seama, mânați de cele mai bune intenții? Câți au spus minciuni copiilor pentru a dramatiza eforturile parentale, pentru a fi iubiți de către micuți sau pentru a-i feri de pericole? Câți părinți au încercat să își impună punctul de vedere, convinși fiind că dețin adevărul absolut (deși uneori s-au înșelat, iar răul făcut nu a mai putut fi reparat?)

Uneori, copilul devenit adult conștientizează problema, încearcă să o gestioneze, dar părintele rămâne surd, persistând în scenariul pe care l-a creat, fiind necesară  distanțarea față de acesta.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *