În vreme de restriște

În vreme de restriște

În vreme de restriște ies la iveală multe fațete ale oamenilor, fațete care, de regulă, sunt bine ascunse.

La ce mă refer? La voluntarii care au înșfăcat de acasă pături și mâncare pentru a veni în sprijinul refugiaților. Nu contează cât de înstăriți erau, au simțit că nu se pot culca linistiți știind că niște oameni suferă. A contribuit fiecare după posibilități.

Sunt cam aceleași persoane care au venit în sprijinul sinistraților în caz de incendii sau inundații. De ce intervin de fiecare dată? Din solidaritate! Nu sunt rude, nu au nimic de câștigat. Alții, parcă ar vrea să ajute dar nu se îndură să facă efortul, să facă pasul. Își spun singuri o poveste, că au contribuit altă dată, să se mai ofere și alți voluntari cu această ocazie. Unii n-au dat niciodată nimic și nici nu înțeleg de ce să contribuie, că au auzit la televizor autoritățile afirmând că au mobilizat resurse importante pentru a veni în sprijinul celor afectați.

Ajutăm sinistrații, dar cu amărâții noștrii cum rămâne? Este o întrebare legitimă, dar sunt două lucruri diferite, cu abordări diferite. Una e să dai o mână de ajutor, să scoți omul de sub ruine sau din apă, să îi oferi o bucată de pâine, haine uscate și un pat peste noapte, și alta e să ai grijă de el pe termen lung.

Nimeni nu poate susține un sistem de într-ajutorare pe termen lung. Este nevoie ca persoana în cauză să contribuie la propria reconstrucție. Da, are nevoie de sprijin și îndrumare, dar dacă stă cu mâinile în sân și cu gura deschisă precum puiul de rândunică ce așteaptă ca părinții să îi livreze mâncarea în cioc, va ajunge la anaghie în curând. Resursele susținătorului sunt finite, mai devreme sau mai târziu oropsitul va fi nevoit să se ajute singur.

De multe ori se scapă din vedere starea psihică a sinistratului (am folosit acest termen indiferent de cauza necazului – inundație, incendiu, cutremur, război…). Este greu de imaginat ce simte când vede că tot ce a clădit o viață dispare sub ochii săi. Câtă nedreptate! Să pierzi totul într-o clipă! Nici nu îmi imaginez câtă frustrare poate să provoace o astfel de pierdere.Îți trebuie multă putere interioară ca să nu pici în depresie, să poți să iei de la capăt organizarea propriei vieți. Pentru tineri “schimbarea” este tolerată mai ușor, dar nu este o regulă. Atât cei care suferă de ani buni cât și sinistrații, dacă primesc un sprijin minimal, au șansa la o viață normală.

De multe ori, cei care le pun la dispoziție resurse materiale uită de latura emoțională, așa că, atunci când ajuți pe cineva, nu uita să apleci urechea la ceea ce are pe suflet, să spui o vorbă bună.

Fără alinarea durerii interioare nu se poate ridica să continue călătoria prin acestă viață.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *