Viața ca o teoremă
De ce omenirea nu înaintează mai rapid pe scara evoluției? Pentru că uităm… uităm, adesea de unde am pornit. Și din acest motiv, periodic, o luăm de la capăt.
Cu toate acestea, nu batem pasul pe loc, o evoluție se poate observa dacă analizăm istoria omenirii.
Mintea noastră are darul de a uita tot felul de detalii, aparent neimportante. Zic aparent, pentru că, ele de fapt sunt esențiale, dar nu știm și nu le acordăm importanța cuvenită.
Să vă povestesc în câteva cuvinte efectele uitării.
În calitate de părinte m-am străduit să îl învăț pe fiul meu să mănânce sănătos. Printre altele, i-am zis să mănânce fructele între mese, să nu bea apă în timpul mesei sau să bea foarte puțină dacă are nevoie. M-am lovit de binecunoscutul DE CE? Și am realizat că „Așa e bine pentru organism”, nu este un răspuns satifăcător. „E copil și ar trebui să asculte sfaturile părinților”, e o mostră de gândire a stilului de parentig valabil prin anii ‘80. Copiii preluau mesajul fără să pună prea multe întrebări. Dar, între timp genele copiilor a suferit modificări. Nu mai merge așa, în foarte multe cazuri copiii nu ascultă de părinți dacă nu sunt pe deplin lămuriți, dacă nu primesc răspunsuri logice la toate întrebările.
Ei bine, în cazul de care vă vorbesc, a fost necesară o vizită la un medic nutriționist care să explice copilului despre fermentația alimentelor și despre importanța salivei în cadrul procesului de digestie. Par explicații cam tehnice pentru zece ani, dar acesta a fost nivelul explicațiilor care l-au lămurit.
Am realizat că am știut și eu aceste infomații la un moment dat, când mergeam la școală – dar în timp le-am uitat, am păstrat doar concluziile. Pe măsură ce înaintăm în vârstă, aflăm tot mai multe informații, dar zona de stocare e limitată și trebuie să facem loc, uitând câte ceva. În cazul fericit, uităm aspecte neesențiale, păstrăm concluziile, și le aplicăm în viața de zi cu zi. Pentru noi este ok, dar pentru copiii noștri este insuficient. Ei nu pot prelua ideile noastre fără o justificare temeinică. Ca și în matematică, teoremele trebuie demonstrate.
Atunci când am uitat o rezolvare, procesul ar trebui reluat. Și uite așa, fiecare generație trebuie să se reinventeze, să descopere propria cale de a demonstra că 2+2 fac 4.
Am înțeles că nu îi pot transmite copilului instrumentele mele de viață, că trebuie să am răbdare să își alcătuiască un set original. Sper să am înțelepciunea ca în viitor să îl sprijin când are nevoie de un coechipier care să țină de celălalt capăt al funiei sau să fac un pas în spate când începe un proces de creație. Numai așa va avea ocazia să inventeze ceva nou, ceva ce lumea mea nu a cunoscut încă.