Despre viața la școală – perspectivă de părinte
Nu știu în ce măsură ați apreciat temele când mergeați la școală, eu cu siguranță nu le-am iubit. Dar le-am facut, singură, așa cum m-am priceput.
Părinții erau ocupați cu serviciul în schimburi, cu treburile prin gospodărie pentru că totul trebuia să fie în bună rânduială, casa aspirată, rufele spălate și călcate (de obicei manual) și multe alte treburi trebuiau finalizate până la ora stingerii. De obicei, ei limitau sprijinul pe care ni-l acordau în primele două clase primare, apoi ne lăsau în seama școlii. Profesorii trebuiau să ne disciplineze, adică să ne învețe tot ce era în „programă” și să se asigure că ne conformăm, că nu venim cu prea multe idei.
Evident erau și dascăli care ne stimulau, ne provocau creativitatea. Uneori aveam ocazia să ne mândrim cu aceasta în cadrul concursurilor școlare, indiferent dacă erau științifice sau artistice.Între timp copiii au crescut, acum copiii au copii. Și copiii merg la școală, dar școala nu mai e la fel. Nu mă pronunț dacă e bine sau rău, dar unele lucruri s-au schimbat, iar părerile sunt împărțite.
Profesorii nu mai au voie să îi tragă pe elevi de urechi, să îi pună la colț, să exercite vreo formă de violență fizică asupra lor, să provoace teamă, ca să nu le lase sechele. Un punct de vedere foarte bun, violența naște violență. Dar… acum copiii nu mai știu de frică, nu mai cunosc limite, cred că totul li se cuvine și e permis, nu mai există măsuri coercitive. Noi am trăit într-o societate dominată de frică. Oare copiii noștri în ce societate se vor maturiza?
În zilele noastre, temele sunt foarte numeroase în unele școli și aproape absente în altele. Copiii, cu mici excepții (sau cel puțin așa zic părinții) sunt plictisiți în timpul orelor și manifestă un interes scăzut față de teme. Fiecare cultură are specificul ei, astfel în exemplul asiatic – japonezii muncesc fizic în școală, iar chinezii au superdisciplină. O mămică mi-a atras atenția asupra unor școli din Statele Unite ale Americii sau Finlanda care au decis să renunțe la scrisul de mână iar apoi au revenit dându-și seama de beneficii.
Lipsa de comparație crește sentimentul de autosuficiență. Dacă în toți acești ani copiii sunt recompensați cu note maxime sau foarte mari, le va fi greu să înțeleagă de ce nu sunt acceptați în urma interviului susținut pentru un loc de muncă. Am încercat să îi explic copilului meu că el se va regăsi pe piața muncii cu toții copiii din țară sau chiar din lume, că acum această piață e deschisă tuturor. M-am străduit să îi explic că școala, care îi ocupă cea mai mare parte a zilei și îi dă batăi de cap cu teme și lecții, e precum temelia casei. La liceu se predau detalii, precum pereții sau acoperișul, dacă nu ai fundația, nu poți valorifica respectivele învățături. În primii ani de școală se dezvoltă creierul, copiii află de diversitatea lumii înconjurătoare, despre mediu, despre trecutul nostru.
Temele nu sunt pentru a tortura copiii sau pentru a le limita timpul de joacă. De multe ori, totul pare limpede când vorbește profesorul, dar e imposibil de redat sau de aplicat acasă, singur. Prin intermediul temelor, elevii ar trebui să reia noțiunile de la clasă, iar prin repetare să le fixeze. Mi-a fost dificil să îmi lămuresc fiul de ce trebuie știe să scrie corect, de ce trebuie să învețe limbi străine, mai ales că sunt decise de școală și nu alese de el. La fel am pățit cu matematica: socoteli peste socoteli, formule peste formule, definiții și teoreme, peste toate vin teme, dar în manuale nu se precizeză la ce folosesc toate acestea.
Dacă în clasele primare problemele par practice, de tipul “dacă plantez doi meri și trei peri, câți pomi fructiferi am în grădină”, în școala gimnazială totul pare teoretic și inutil pentru copil. M-am înarmat cu răbdare și am început să îi explic că, în funcție de meseria pe care și-o va alege, va folosi o mare parte din noțiunile predate la școală. M-am trezit în față cu o privire ironică și neîncrezătoare. I-am zis că trebuie să știe despre unitățile de măsură ca să nu fie păcălit când cumpără țesături la metru, să determine cât are de plată pentru spălarea covorului în funcție de suprafață sau cât să achite zugravului pentru renovarea apartamentului. Evident, nu am știut să îi ofer exemple practice pentru fiecare formulă pe care i-o predase „doamna” și m-am trezit vorbind singură.
Pare că ceea ce se potrivește unui copil, e mai puțin adecvat altuia. Pentru unii e mai stimulativ un mediu competitiv, pentru cei mai sensibili e nevoie de mai multă înțelegere și discreție. Unii au nevoie de mai multe reguli, alții de libertate. Cu toate acestea, cred că tuturor le e mai ușor să înțeleagă noțiunile practice decât cele abstracte.
Ce bine ar fi dacă ar exista alternative, în care fiecare copil să aibă posibilitea să își dezvolte creativitatea, fie că e vorba de artă sau invenții electronice, sau să își dezvolte rațiunea, să înțeleagă cum funcționează natura sau să inventeze noi obiecte, noi mecanisme care să ne ușureze traiul. Ce bine ar fi ca familia să aleagă un sistem de învățământ adecvat pentru propriul copil, dar care să se poată transfera într-un alt sistem dacă alegerea inițială se dovește eronată. Sunt sigură că, idiferent de alegerea făcută, toți copiii ajunși adulți ar găsi un loc de muncă în sfera de interes și ar fi fericiți să lucreze.