Șofer de Dacie pe mașini străine

A fost o dată ca niciodată, că dacă n-ar fi fost nu s-ar povesti, un șofer de taxi pe nume Tudorel, care și-a luat permisul auto în anii 80. Este o poveste cu aprope jumatate de secol în urmă, așadar înțelegeți de ce am ales acest clasic început de basm.
Pe vremea aceea în Romania traficul era aerisit, căci pe de o parte capacitatea de producție a fabricii autohtone era limitată și pe de altă parte mașinile erau prea scumpe pentru muncitorul de rând. De mașini de import nici nu se punea problema. Să nu uităm, pe atunci nici benzină nu se prea găsea, erau cozi de mașini care așteptau zile și nopți în șir sosirea cisternei la stațiile de alimentare.
După anii ‘90 piața auto a explodat și numărul mașinilor a crescut de la o zi la alta. Problemele cu carburantul s-au evaporat, dar în scurt timp cozile s-au mutat pe șosele.
O masă mare de mașini se scurge de la un semafor la altul. Timpul petrecut în mașină pentru a parcurge distanța de acasă la serviciu a crescut, timpul de enervare al șoferilor a scăzut, iar motivele s-au diversificat. Stresul a atins cote de neimaginat, numărul accidentelor s-a tot dublat.
În ciuda tuturor schimbărilor din trafic, șoferul de care vă vorbeam la început, Tudorel, nu a avut niciun accident. Aflându-se permanent pe șosele s-a adaptat tuturor schimbărilor fără prea mare efort. Știa străduțe laterale, reușea să schimbe banda cu ușurință chiar dacă clientul schimba traseul în ultimul moment și toată lumea îl considera un AS al volanului. La petreceri se lăuda că a avut mai toate modelele de DACIA, de la Dacia 1310 la Logan, doar marca Lăstun o ratase. Petrecuse atât de multe ore în mașină că uneori glumea și spunea că e și el o parte componentă a acesteia.
Ei bine, toată lăudăroșenia lui a luat sfârșit după vizita nepotului din Germania. Venise în vizită de Crăciun, în 2009. Băiatul lucra în domeniul IT, câștiga bine și hotărâse să călătorească cu mașina ca să poate aduce în țară tot ce cumpărase pentru neamuri. S-au reunit toți în zi de sărbătore, la masa de Crăciun.
Tudorel, ajunsese atunci în pragul pensiei. Pe el nu cadourile l-au impresionat, ci mașina. Era un Volkswagen Passat cu șapte viteze și abia aștepta să se urce la volan, să vadă cum se merge.
Omul nostru nu a avut răbdare ca nepotul să se îmbrățișeze cu toți verii lui și să apoi îl însoțească la o plimbare cu mașina, ci a strigat din ușă că el se duce să dea o tură prin cartier să se laude cu mașina “lu’ nepotu’”. Tânărul a fost de acord și i-a zis că lăsase cheia pe măsuța din holul de la intrare. Toată lumea a continuat să despacheteze cadourile… dar nu mică le-a fost mirarea când, după câteva minute, l-au văzut pe Tudorel intrând, cu sprâneana ridicată.
Ce pățise? Se întorsese după cheie … că luase doar blerocul, probabil cheia se rătăcise pe undeva. Nepotul i-a zis că sigur e pe măsuță, așa că Tudorel a ieșit din nou. Și din nou a revenit, bombănind că nu o găsește, să vină nepotu’ să o caute. Și băiatul s-a dus, dar mirare mare, cheia nu era unde o lăsase el. A venit și mătușa și fratele lui și au început să o caute toți – pe jos, prin buzunarele hainelor din cuier, că poate a pus-o cineva din greșeală. Nimic. Până la urmă au decis să se întoarcă în sufragerie, să termine de despachetat și să pună masa. Pe urmă aveau tot timpul să găsescă cheia, că doar nu intrase în pământ, trebuia să fie pe undeva.
Vădit dezamăgit, Tudorel a lăsat să-i alunece brelocul pe lada cuierului. Nepotul, care văzuse mișcarea, s-a luat cu mânile de burtă și s-a pus pe râs. Și dăi și râzi, și dăi și râzi … în timp ce audiența se uita la el nedumerită. Așa cum probabil v-ați dat seama, brelocul nu era un breloc obișnuit, ci era chiar cheia căutată. Nea Matei nu văzuse în viața lui un sitem keyless, cum să îl recunoască?!
***
Poate vă întrebați de ce v-am supus atenției o poveste atât de banală… Pentru că, la fel ca Tudorel și un specialist poate fi încurcat de un context neașteptat. O fi fost el un șofer extraordinar, se descurca foarte bine în trafic, dar asta nu însemna că se descurca în orice context.
Chiar și persoanele cu o vastă experiență într-un domeniu de activitate sunt nevoite să învețe ceva nou, uneori noi metode de a face ceva ce au învățat să facă în urmă cu zeci de ani.
După ce acumulăm ceva experiență, suntem tentați să credem că am devenit experți, că noi știm cel mai bine cum funcționează ceva, că ne-am adaptat de zeci de ori, așadar nimic nou nu ne mai poate lua prin surprindere. De cele mai multe ori această atitudine este sortită eșecului. Lumea este într-o perpetuă mișcare, se schimbă ceva în fiecare zi, dar nu întotdeauna mintea umana percepe micile modificări succesive. Ne trezim dintr-o dată, ca într-un vis, că aparatele electrocasnice se modifică, că funcțiile telefoanelor se updatează, că legi noi ne guvernează.
Mai există o categorie de persoane, cele care se așteaptă ca toți ceilalți să se adapteze stilului în care acționează și lucrează, convinse fiind că știu calea cea mai bună și că ceilalți mai au de învățat. Se produce un fel de atotsuficiență care dăuneză, pentru că procesul de învățare stagnează.
Dar există și situații opuse! Cel care vorbește are o pregătire superioară. Se poate întâmpla ca auditoriul să nu înțeleagă explicațiile, să privească nedumerit ca la un monolog într-o limbă străină. Ce rămâne de făcut? Personajul principal trebuie să facă o pauză și să schimbe strategia. Poate, de exemplu, să afle care e nivelul de cunoaștere al celorlalți și să reia explicațiile din punctul acela, sau poate să construiască o altă prezentare.
Fiecare situație e diferită, are o altă nuanță care trebuie descoperită!