Recenzie “Hronicul și cântecul vârstelor” de Lucian Blaga

Recenzie “Hronicul și cântecul vârstelor” de Lucian Blaga

Autobiografie ca o poveste… care m-a purtat din secolul al XIX-lea în secolul XX, alături de un personaj cameleonic. Transformările surprind perioada copilăriei și a tinereții, până la debutul literar.

Din primele pagini am aflat că Lucian Blaga a fost tăcut cu desăvârșire în primii patru ani, până când, zice el, „constrâns de împrejurări și de stăruințele ce nu mă cruțau ale Mamei, am ridicat mâna peste ochi, ca să-mi iau în folosință cuvintele.”

Recunosc, la  început, m-a bulversat topica inversată a frazei, diferită substanțial de modul de vorbire din mileniul trei, dar în scurt timp am tras concluzia că tocmai aceasta dă savoare lecturii.

Autorul a făcut parte dintr-o familie numeroasă, între ai cărei membri s-au statornicit legături puternice. Din descrierea părinților răzbate mândria și admirația pe care o nutrește față de aceștia. „Tata, deși preot și un mare iubitor de carte, închinat grijilor spirituale, fusese în tinerețe și un priceput, îndemânatec, harnic gospodar.” „Aproape ziua întreagă el citea, întins pe pat. Cu noi nu mai ajungea decât la un schimb de tăceri.” Complexitatea figurii paterne se prefigurează pe parcursul a mai multor întâmplări, unele mai sensibile decât celelalte. Am plâns de parcă aș fi fost în curte cu Lucian Blaga când, în anul 1908, a intrat pe poartă carul cu trupul neînsuflețit al tatălui său.

Mama are parte, la rândul ei, de o descriere aparte: „Fără multă școală, cu instincte materne și feminine preistorice. Preistorice în sensul deplinătății vitale, grele, masive. Nu avea mama cunoștințe folclorice deosebit de bogate, dar ea trăia aievea într-o lume croită pe măsura celei folclorice. Existență încadrată de zarea magiei, ea se simțea, cu toată făptura ei, vibrând într-o lume străbătută de puteri misterioase, dar nu se abandona niciodată visării.”

Printre altele, am aflat despre bunicul, moș Simion, că a mers la Viena să reprezinte comuna într-un proces cu municipiul săsesc Sebeș-Alba. Procesul a fost pierdut, dar el a adus acasă un ceas care cânta, ceas pe care l-a lăsat moștenire, iar mai târziu, copilul Lucian se furișa în camera “de lux”, să declanșeze automatul ascuns sub clopotul de sticlă.

Amintirile din copilărie ale autorului m-au dus cu gândul la lumea lui Ion Creangă, iar descrierile ce ne poartă în sat și pe munte cred că l-ar face invidios pe Calistrat Hogaș.

Am zâmbit când am aflat cum a pierdut gâștele, m-am temut din cauza câinelui turbat care umbla pe ulițele din sat, m-am emoționat când a pregătit gândacii pentru insectar, l-am urmat în bancă, în prima zi de școală.

I-am urmărit evoluția școlară, am fost uimită să descopăr că în primii ani nu îi plăcea să învețe – “Scrisul și cititul nu se apropiau de mine cu nicio ispită. Și-mi rosteam chiar părerea ca școlile să nu mai facă umbră pământului.” „De almintrelea, niciodată școala și inima n-aveau să se întâlnească”. Apoi a devenit elev remarcabil și a prins drag de lectură. Primii ani a învățat la Sebeș, apoi la Brașov, iar mai târziu pașii lui au luat calea Vienei.

Cuvintele m-au transpus în atmosfera epocii. Am dârdâit de parcă aș fi fost în bibliotecile reci sau în camera cu igrasie unde stătea cu chirie la Brașov.

Am fost impresionată de alegerea făcută – pentru că sufletul lui a tânjit după cărți, mai presus decât confortul corpului, a vândut hainele și a îndurat gerul iernii. Cu banii obținuți a reușit să cumpere câteva dintre volumele care îi stârniseră interesul. Fire practică, pentru a face rost de bani, cu altă ocazie, a meditat un coleg mai înstărit. Ulterior, viața i-a scos în cale diverse cunoștințe care să îi împrumute cărți, să își întrețină patima pentru știință și lectură.

După ce a trecut de primii ani de școală, ne-a povestit că „Lumea planetară și cea galactică deveneau pentru mine un mediu real care îmi solicita la fiecare pas un efort de descurcare și în care palpitam cu ardoarea proprie vârstei”.

M-am lăsat purtată alături de autor în lumea literelor, cum a descoperit religia, astronomia, filozofia, metafizica, poezia (între cărțile enumerate am regăsit “Corespondența” lui Spinoza, „Prolegomenle” lui Kant, „Enigmele lumii” a lui Haeckel și multe altele).

“Nu ocoleam dificultățile. Dimpotrivă, le căutam. Astfel, bunăoară, m-am pus singur la încercare cu interpretările dificile în marginea gândirii kantiene, ale Școalei de la Marburg. Cărțile nu erau numai citite, ci studiate până în ultimele articulații, cu creionul în mână, cu carnetul de însemnări sub ochi, uneori cu veleități de atitudine.”

Lecturile elevate, superioare vârstei, l-au salvat mai apoi la examenele pentru care nu se pregătise suficient. De asemenea, e evocat un episod de la bacalaureat care l-a făcut faimos. „Profesorul de fizică și de matematică și-a permis, când mi-a venit rândul, capriciul de a ieși din cadrul obișnuitelor teze. Știind că m-am ocupat în cei din urmă doi ani, mai de aproape, cu ultimele teorii ale fizicii, precum aceea a lui Einstein cu privire la relativitatea spațiului și a timpului, iar în domeniul matematic cu geometriile noneuclidiene, și dorind, pesemne, să paradeze cu mine în fața comisiei de bacalaureat, prezidată de un delegat al guvernului maghiar, mi-a cerut să fac o expunere succintă a problemelor în chestiune. […] Mult timp încă, și după zece, douăzeci de ani, foști colegi îmi aminteau de acea incursiune a mea în teoria relativității, teorie ce avea să devină faimoasă de abia mult mai târziu.”

Am urmărit cu interes demersurile din perioada liceului pentru publicarea lucrărilor și felul cum au fost respinse, la început. După mai multe refuzuri, a scris un foileton pe care l-a trimis la ziarul Românul din Arad, dar l-a prezentat ca fiind o traducere după altcineva și a semnat cu pseudonimul Ion Albu.

Întreaga carte este străbătută de patriotism și de sentimentul național. Frământările din perioada primului război mondial și cele în vederea înfăptuirii Marii Uniri sunt prezentate pas cu pas, din perspectiva proprie, așa cum le-a trăit. În contextul vremurilor de atunci, un frate a intrat în luptă de partea imperiului, un altul de partea românilor, iar Lucian, care și-ar fi dorit să studieze la Viena, a decis să se înscrie la Teologie pentru a evita participarea la război.

În paralel am urmărit cum s-a îndrăgostit de Cornelia B., cum a crescut dragostea care l-a inspirat în scrierea primelor poezii, versurile care au alcătuit volumul de debut, Poemele luminii. Cornelia a fost cea care a trimis poeziile profesorului Sextil Pușcariu de la Cernăuți, fără a-i cere consimțământul.

În aceeași perioadă a terminat și volumul de aforisme Pietre pentru templul meu. Cele două volume au fost publicate la începutul anului 1919, după ce Blaga fusese prezentat, în chip elogios, în Glasul Bucovinei și Neamul românesc.

Poemele luminii, volumul care a fost foarte apreciat de criticii vremii, a încântat-o pe regina Maria, care a dorit să îl cunoască personal pe autor. “După vreo două ore regina Maria se ridică. Oaspeții se înclină… Regina iese. În mână duce cele două cărțulii ale mele ce i le-am închinat în momentul când i-am fost prezentat.”

O lecție de viață, o pagină de istorie, o carte emoționantă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *